ICCJ. Decizia nr. 2862/2002. Civil. Nulitate absoluta tranzactie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2862
Dosar nr. 5682/2002
Şedinţa publică din 14 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 octombrie 2001, sub nr. 7574/2001, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii G.I.A. şi G.M. au chemat în judecată pe pârâta R. A. L., solicitând instanţei că prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună: constatarea nulităţii absolute a contractului de tranzacţie încheiat între părţi la data de 3 februarie 2000; anularea hotărârii de expedient – sentinţa civilă nr. 261 din 29 februarie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 168.715 dolari SUA către reclamanţi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 6053/1998 li s-a retrocedat imobilul situat în Bucureşti, intrând efectiv în posesia lui la data de 27 noiembrie 1998.
Ulterior, prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 5/2000 a Tribunalului Bucureşti, R.A. L. a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 4.129.743.545 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi reparaţii, precum şi taxe şi impozite achitate pentru imobilul în cauză.
Acest litigiu s-a soluţionat prin încheierea unei tranzacţii între părţi, la data de 3 februarie 2000, prin care s-a recunoscut dreptul de creanţă al R.A. L. pentru suma de 458.818 dolari SUA (în lei, la data încheierii tranzacţiei, 3.993.138.770 lei), din care a fost considerată achitată suma de 65.775 dolari SUA cu titlu de avans, rămânând la plată diferenţa de 393.063 dolari SUA, în 83 rate lunare a câte 4.680 dolari SUA, începând cu data de 1 ianuarie 2000. Până la data introducerii prezentei acţiuni, arată reclamanţii, au achitat suma de 168.715 dolari SUA.
Se invocă nulitatea tranzacţiei pentru cauza ilicită şi imorală a obligaţiei L., precum şi pentru eroare obstacol (cauza obligaţiei asumate de reclamanţi a fost falsă).
În drept acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 5, art. 966, art. 968, art. 954, art. 992, art. 1712 şi art. 1713 C. civ.
Pârâta a depus întâmpinare, iar la termenul din 14 martie 2002 a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anularea tranzacţiei ce a fost consfinţită printr-o hotărâre judecătorească.
Au fost administrate în cauză probatorii: înscrisuri şi interogatorii reciproce ale părţilor.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 410 din 21 martie 2002 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, iar pe fond a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a reţinut că aceasta este neîntemeiată întrucât tranzacţia, ca natură juridică, este un contract şi chiar în situaţia în care este consfinţită printr-o hotărâre judecătorească, îşi păstrează această natură şi, în consecinţă, este susceptibilă (ca orice contract) de a fi atacată, pe calea unei acţiuni în anulare.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că asumarea obligaţiei prin tranzacţie are semnificaţia recunoaşterii faptului că R.A. L. a efectuat lucrările care au produs un spor de valoare imobilului, aşa încât, cauza care a stat la baza încheierii de către reclamanţi a tranzacţiei a constituit-o beneficiile realizate prin sporul de valoare adus de pârâtă imobilului.
Deşi această cauză nu este expres stipulată în cuprinsul tranzacţiei, faţă de dispoziţiile art. 967 C. civ., existenţa ei este prezumată.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor referitoare la falsitatea cauzei şi la eroare, prima instanţă reţine că nu e vorba de o gratuitate făcută de reclamanţi, întrucât îmbunătăţirile aduse imobilului au profitat acestora şi, în consecinţă, obligaţia asumată de plată a contravalorii lor reprezintă recunoaşterea acestui beneficiu şi a obligaţiei ce le incumbă, de despăgubire a pârâtei.
Împotriva sentinţei civile nr. 410 din 21 martie 2002 au declarat apel reclamanţii criticând-o, în principal pentru neexaminarea cauzelor de nulitate absolută şi relativă a contractului de tranzacţie, cauza ilicită, cauza falsă, cauza imorală, viciile de consimţământ (dolul prin reticenţă, eroarea şi violenţa morală), dar şi pentru reţinerea eronată a situaţiei de fapt de către prima instanţă, precum şi pentru incorecta analizare şi interpretare a probelor administrate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 354 din 30 septembrie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, pe care a păstrat-o.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a arătat în esenţă, că în mod corect prima instanţă a analizat cauzele de nulitate a tranzacţiei şi a reţinut caracterul licit şi moral al cauzei actului.
Cu privire la cauza falsă s-a reţinut că la data încheierii tranzacţiei ambele părţi au avut reprezentarea naturii juridice a actului juridic pe care îl încheie şi care finalizează procesul, cu pretenţiile precizate, astfel că nu se poate reţine în cauză eroare asupra motivului determinant la încheierea tranzacţiei şi implicit falsitatea cauzei.
În ceea ce priveşte critica apelanţilor privind prezentarea eronată a situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că nu au fost precizate motive prin care să se critice sentinţa de fond, iar în privinţa aprecierii şi interpretării probelor administrate s-a arătat că aceasta a fost corect făcută de instanţa de fond.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., şi reiterând, în esenţă, criticile formulate prin motivele de apel.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Printr-o primă critică recurenţii invocă faptul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că şi-a întemeiat soluţia pe confuzia între noţiunea de „cheltuieli care fac obiectul tranzacţiei” şi „spor de valoare”.
Recurenţii-reclamanţi au preluat imobilul cu lucrările de investiţii asupra a căror valoare părţile au tranzacţionat, prin aceasta producându-se o mărire a patrimoniului acestora, ei devenind debitorii obligaţiei de restituire către cel care în mod corespunzător şi-a micşorat patrimoniul şi care devine la rândul său creditorul aceleiaşi obligaţii – R.A. A.P.P.S. (succesoare în drepturi şi obligaţii a R.A. L. în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 32/2002).
Faţă de această situaţie, este irelevant faptul că instanţele, de fond şi apel, au folosit în motivările lor fie noţiunea de „cheltuieli”, fie pe cea de „spor de valoare”, atâta timp cât baza ambelor categorii o reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, cărora imobilul le-a fost restituit în condiţiile arătate.
Cel de al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se că nu au fost analizate de către instanţă cauzele de nulitate absolută şi relativă a contractului de tranzacţie, aşa cum au fost ele relevate prin acţiunea introductivă şi prin motivele de apel.
Prin tranzacţia încheiată la data de 3 februarie 2000 se recunoaşte „întinderea dreptului de creanţă al RA L. reprezentând cheltuieli de consolidare, reparări şi îmbunătăţiri aduse imobilului proprietatea pârâţilor G.M. şi G.I.A.”.
Or, prin constatarea nulităţii absolute a titlului statului, nulitate care operează retroactiv, s-a considerat că statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului în discuţie, ci reclamanţii, cărora li s-a consolidat vechiul titlu de proprietate.
Conform art. 1420 şi art. 1421 alin. (2) C. civ. cheltuielile de reparare, îmbunătăţire şi consolidare a imobilului cad în sarcina proprietarului (în speţă, reclamanţii), aşa încât contractul de tranzacţie este perfect valabil, în baza lui restituindu-se contravaloarea acestor cheltuieli, ce constituie obligaţie a proprietarului.
De asemenea, aceste lucrări au fost executate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente, care stipulează în mod expres obligaţia proprietarilor de construcţii, precum şi a persoanelor juridice care au în administrare construcţii, să procedeze la proiectarea şi executarea lucrărilor de consolidare pentru atenuarea efectului unui potenţial dezastru provocat de cutremure.
Faţă de aceste prevederi legale este evident că încheierea contractului de tranzacţie fără clauzele menţionate ar fi îmbogăţit patrimoniul recurenţilor fără justă cauză.
Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca necunoaşterea legii (dispoziţiile H.G. nr. 107/1992, privind înfiinţarea RA L., modificate şi completate prin H.G. nr. 417/1997) ca motiv de nulitate sau cauză de exonerare a lor de la îndeplinirea obligaţiei asumate prin contractul de tranzacţie, cu atât mai mult cu cât au fost asistaţi de avocat la semnarea actului şi au avut cunoştinţă de conţinutul acestuia înainte de semnarea lui.
În acest context reiese cu evidenţă că recurenţii îşi invocă propria culpă cu privire la neverificarea condiţiilor asupra cărora au tranzacţionat.
În raport de cele reţinute, se impune concluzia că tranzacţia ce face obiectul litigiului a fost încheiată fără vătămarea vreunui drept al reclamanţilor, care au avut pe deplin reprezentarea naturii actului juridic pe care l-au semnat şi au cunoscut caracterul obligaţiei pe care şi-au asumat-o, precum şi întinderea acesteia.
Faţă de aceste considerente, în mod temeinic şi legal au reţinut instanţele caracterul moral şi licit al cauzei actului.
Cu privire la viciile de consimţământ invocate de recurenţi (dolul prin reticenţă, eroarea şi violenţa morală) acestea trebuie dovedite, însă reclamanţii nu au produs nici o probă în cauză sub acest aspect.
În fine, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare, asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Nici aceste susţineri ale recurenţilor nu se verifică întrucât instanţa de apel a răspuns criticilor privind aprecierea şi interpretarea probelor, reiterate în recurs, iar decizia civilă criticată cuprinde o amplă motivare, fundamentată pe întreg materialul probator administrat în cauză, cu trimiteri clare, directe şi neechivoce la fiecare probă de la dosar: înscrisurile, răspunsurile la interogatorii, raportul de expertiză tehnică extrajudiciară.
Pentru considerentele ce preced, recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.I.A. şi G.M. împotriva deciziei civile nr. 354 din 30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3516/2002. Civil. Revendicare; constatare nulit... | CSJ. Decizia nr. 3149/2002. Civil → |
|---|
