CSJ. Decizia nr. 3149/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3149
Dosar nr. 2675/2002
Şedinţa publică de la 10 iulie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 iulie 1994, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul de Interne faţă de cererea principală promovată de reclamanta-pârâtă C.I.E. pentru revendicarea imobilului situat în Buşteni, judeţul Prahova, disjungere confirmată prin sentinţa civilă nr. 219/2 iulie 1999 a aceluiaşi tribunal care a soluţionat acţiunea principală şi a admis-o.
Ulterior Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 420/21 decembrie 1999 a admis în parte cererea reconvenţională introdusă de reclamantul-pârât Ministerul de Interne şi a obligat-o pe pârâta-reclamantă C.I.E. să plătească Ministerului de Interne suma de 936.152.062 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate la imobilul retrocedat conform completării la raportul de expertiză S.M. întocmit la 15 noiembrie 1999.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că iniţial prin cererea reconvenţională Ministerul de Interne a solicitat obligarea pârâtei-reclamante C.I.E. să-i plătească suma de 397.415.000 lei, reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, reprezentând contravaloarea reparaţiilor curente şi capitale pe care le-a efectuat în perioada 1991-1997 pentru întreţinerea imobilului revendicat. De asemenea, s-a cerut acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a despăgubirilor pretinse motivat şi de faptul că reclamanta-pârâtă prin mandatar cu procură specială a recunoscut, că datorează cheltuielile efectuate în legătură cu imobilul şi a fost de acord să le achite în totalitate.
Reclamanta-pârâtă şi-a completat cererea reconvenţională în sensul că a solicitat şi contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile aferente anului 1998 şi a precizat că la nivelul lunii mai 1994, sumele pretinse iniţial reactualizate în raport de rata inflaţiei reprezentau 3.081.865.164 lei.
Din rapoartele de expertiză efectuate în cauză tribunalul a apreciat că în ceea ce priveşte contravaloarea lucrărilor de reparaţii curente făcute în scopul conservării, întreţinerii şi funcţionării normale a imobilului ce funcţiona ca sanatoriu, aceasta nu putea fi acordată având în vedere destinaţia lor. Mai mult, experţii au stabilit că reclamanta-pârâtă nu a efectuat cheltuieli şi lucrări pentru consolidarea structurii de rezistenţă a imobilului şi nici lucrări de investiţii pentru dotarea clădirii cu instalaţii noi care să conducă la sporirea valorii lui şi prin urmare suma datorată de pârâta reclamantă era de 936.159.062 lei. Această valoare reactualizată la nivelul datei de 30 august 1999 reprezintă exclusiv reparaţiile capitale efectuate la imobil şi care trebuiau suportate de pârâta reclamantă conform art. 997 C. civ.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin decizia nr. 44/16 mai 2000 a admis apelurile declarate de Ministerul de Interne şi C.I.E. împotriva sentinţei civile nr. 420/21 decembrie 1999 a Tribunalului Prahova pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal motivat de faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe şi asupra cererii privind acordarea dreptului de retenţie.
După casare, Ministerul de Interne şi-a completat şi precizat cererea reconvenţională în sensul că a solicitat suma de 6.757.198.000 lei reprezentând reparaţii capitale şi curente, efectuate în perioada 1991-1998, sumă reactualizată la nivelul lunii septembrie 2001.
La rândul său pârâta-reclamantă a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale, faţă de prevederile art. 49 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora obligaţia de despăgubiri pentru cheltuielile necesare şi utile efectuate pentru întreţinerea unui imobil aparţin statului sau unităţilor deţinătoare în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Prin sentinţa nr. 13/16 ianuarie 2002 Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis cererea reconvenţională completată şi precizată de Ministerul de Interne şi a obligat pârâta-reclamantă C.I.E. să-i plătească suma de 6.757.198.000 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor curente şi capitale efectuate la imobilul din Buşteni, judeţul Prahova.
A acordat reclamantei-pârâte dreptul de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei menţionate.
A respins excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.
În motivarea soluţiei tribunalul a reţinut că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 cât timp reclamanta-pârâtă a promovat acţiunea în baza dispoziţiile art. 480 şi urm. din C. civ., deci potrivit dreptului comun şi prin urmare şi cererii reconvenţionale urmau să i se aplice aceleaşi prevederi.
În acest context, cererea reconvenţională era guvernată de dispoziţiile art. 997 C. civ., potrivit cărora „aceluia căruia se face restituirea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui”. Conform expertizelor efectuate în cauză suma datorată de pârâta-reclamantă era de 6.757.198.000 lei din care valoarea reparaţiilor curente în perioada 1991-septembrie 2001 era de 1.476.718.000 lei, iar valoarea reparaţiilor capitale de 5.280.480.000 lei, ambele categorii de cheltuieli încadrându-se în categoria celor făcute pentru conservarea imobilului conf. art. 997 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta-reclamantă C.I.E. invocând pe de o parte, greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale ceea ce ar fi însemnat încălcarea dispoziţiile imperative ale art. 47 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, calculul eronat al despăgubirilor întrucât au fost incluse cheltuieli efectuate pentru repararea unor bunuri mobile ca şi reparaţii curente din perioada 1991-1998 care nu pot forma obiectul reactualizării deoarece nu privesc partea constructivă a imobilului.
Prin decizia nr .40/23 aprilie 2002 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul pârâtei C.I.E. declarat împotriva sentinţei nr. 13/16 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 5.531.709.886 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor capitale actualizate la nivelul datei de septembrie 1999.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin aceea că acţiunea reclamantei-pârâte C.I.E. ca şi cererea reconvenţională formulată de Ministerul de Interne au avut ca temei legal dispoziţiile Codului civil iar nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă şi dreptul la acţiune al reclamantului reconvenţional pentru recuperarea investiţiilor efectuate la imobilul retrocedat ia naştere numai de la data când acesta a pierdut folosinţa imobilului ceea ce însemnează că pe toată durata cât are bunul în posesie, prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă. S-a mai invederat că şi în raport de dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul de Interne ca unitate deţinătoare care avea în administrare imobilul, era îndreptăţit de a solicita să fie despăgubit cu cheltuielile pe care le-a efectuat pentru conservarea şi întreţinerea imobilului. În acest context reclamantul reconvenţional în temeiul dispoziţiilor legale privind îmbogăţirea fără justă cauză, are dreptul de a-şi recupera acele cheltuieli efectuate pentru reparaţii capitale pe perioada 1993-1996 şi reactualizate la nivelul lunii septembrie 1999 în cuantum de 5.531.709.886 lei conform raportului de expertiză-completare-efectuat de un colectiv de doi experţi. Nu au fost incluse în calcul costul reparaţiilor curente care nu priveau partea constructivă a imobilului ci se refereau la întreţinerea şi repararea unor mijloace fixe de uz gospodăresc, diverse instalaţii sau lucrări amortizate integral care nu au sporit valoarea imobilului şi prin urmare nu se datorează.
În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta reconvenţională C.I.E. invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că aprecierea instanţei potrivit căreia excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale nu putea fi primită pentru că „acţiunea de restituire a imobilului a avut ca temei legal dreptul comun, iar nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001”, contravenea principiului echităţii şi oricum dispoziţiile art. 47 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 10/2001 statuează că „prevederile acestei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată”.
Aceasta înseamnă că dispoziţiile codului civil sunt aplicabile acţiunilor în revendicare în general şi erau aplicabile şi în speţă în lipsa unei reglementări speciale.
Or, Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, creează o situaţie mai favorabilă celor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada 6.03.1945 – 22.04.1989 cum este şi cazul din speţă. În acest context, apare evidentă intenţia legiuitorului ca prevederile legii speciale, să se aplice necondiţionat tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada menţionată indiferent de faptul că revendicarea a fost promovată în condiţiile dreptului comun, la data respectivă neexistând o lege specială. Mai mult, din nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu rezultă faptul că aplicarea dreptului comun excludea şi aplicarea dispoziţiilor speciale ale acestei legi.
S-a mai invederat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în cazul restituirii unui imobil ce a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire incumbă statului sau unităţii deţinătoare, cât timp unitatea deţinătoare era chiar reclamanta reconvenţională şi prin urmare raportat la textul legal invocat, nu putea pretinde ea însăşi despăgubiri decurgând din sporul de valoare al imobilului.
În ceea ce priveşte instituţia îmbogăţirii fără justă cauză invocată pentru admiterea cererii reconvenţionale, aceasta nu-şi găseşte aplicabilitatea în cauză. În adevăr, expertiza tehnică efectuată în dosar a conchis că Ministerul de Interne nu a efectuat cheltuieli cu lucrări de consolidare a structurii de rezistenţă a imobilului şi nici lucrări de investiţii care să conducă la sporirea valorii imobilului respectiv.
Mai mult, cheltuielile făcute pentru conservarea şi întreţinerea imobilului au avut ca scop de a asigura normala funcţionare a sanatoriului TBC ce exista în clădire. Or, aceste cheltuieli nu au adus un spor de valoare care să justifice restituirea lor.
Dimpotrivă, caracterul contagios al maladiei face ca cea prejudiciată să fie recurenta prin schimbarea unilaterală a destinaţiei imobilului în sanatoriu TBC. Din această perspectivă, asigurarea funcţionării sanatoriului cădea exclusiv în sarcina reclamantului reconvenţional. Prin urmare nefiind întrunită cerinţa esenţială, aceea de a se produce mărirea unui patrimoniu, în cauză nu îşi găseşte aplicarea instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.
Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Obiectul litigiului îl constituie pretenţiile pe care reclamantul reconvenţional deţinător al imobilului situat în Buşteni, judeţul Prahova le-a formulat împotriva pârâtei-reclamante C.I.E., actuala proprietară a bunului, rezultate din sporul de valoare adus imobilului ca urmare a lucrărilor de reparaţii curente şi capitale pretins utile şi necesare pe care le-a efectuat în perioada 1991-1998.
Din dosar a rezultat că imobilul în discuţie a fost restituit pârâtei-reclamante urmare unui litigiu purtat potrivit dreptului comun, atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională fiind promovată anterior datei de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001.
Or, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.
Acest principiu este constituţional şi de drept civil, fiind consacrat expres atât în Constituţia României cât şi în art. 1 C. civ.
În acest context, Legea nr. 10/2001 invocată de recurentă nu se abate de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut şi chiar l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din lege, prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Aşadar, aplicarea legii civile noi este posibilă numai în cazul existenţei unui proces de restituire imobiliară în curs de judecată şi numai condiţionat de voinţa persoanei îndreptăţite care fie renunţă la judecata începută conform dreptului comun, fie cere suspendarea ei. În lumina acestei interpretări este exclusă aplicarea în cauză a dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru că imobilul nu a fost restituit pârâtei-reclamante prin procedura instituită de această lege ci într-un litigiu purtat şi finalizat potrivit dreptului comun şi prin urmare nici cererea reconvenţională disjunsă în condiţiile menţionate nu putea fi soluţionată decât potrivit dreptului comun întrucât aplicarea legii civile noi ar fi însemnat încălcarea principiului neretroactivităţii, în raport şi de data sesizării instanţei care aşa cum deja s-a arătat este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect susţinerile contrare ale recurentei apar a fi nefondate.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de Ministerul de Interne, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au statuat unanim că acţiunea prin care locatarul sau detentorul unui bun cere îmbunătăţirile pe care le-a adus imobilului, indiferent, dacă s-au făcut cu sau fără acordul proprietarului, are ca temei un fapt juridic licit, ca izvor distinct de obligaţii, intitulat îmbogăţirea fără justă cauză sau fără temei legitim, cazul în speţă
fiind tipic situaţiilor care dau naştere la raporturi obligaţionale, independent de împrejurarea că părţile nu au dorit acest lucru.
În acest context instanţele au calificat corect cererea reconvenţională formulată de Ministerul de Interne.
Referitor la cuantumul pretenţiilor formulate, Ministerul de Interne a cerut costul reparaţiilor curente şi a celor capitale efectuate în perioada 1991-1998, susţinând că reparaţiile curente erau de 125.724.248 lei + 42.758.000 lei iar cele capitale de 307.200.305 lei + 100.179.943 lei lucrări de ignifugare, sume ce trebuiau reactualizate la nivelul lunii mai 1999 în funcţie de rata inflaţiei.
Raportul de expertiză contabilă, completare, a statuat că referitor la reparaţiile curente acestea nu vizează partea constructivă a imobilului ci privesc întreţinerea şi repararea unor mijloace fixe sau obiecte de uz gospodăresc aflate în dotarea sanatoriului cum ar fi motoare electrice, canapele, maşini de calcul, lustre, becuri etc., conf. Anexei I la raportul iniţial şi prin urmare nu pot fi pretinse de la proprietarul construcţiei întrucât nu i-au mărit patrimoniul. Acelaşi raport, făcând trimitere la lucrarea iniţială din 10 iunie 1998 efectuată în dosar nr. 4606/1999 al Tribunalului Prahova având ca obiect acţiunea în revendicarea imobilului în discuţie promovată de C.I.E., consemnează că în perioada 1991-1997 reclamantul reconvenţional nu a efectuat cheltuieli şi lucrări pentru consolidarea structurii de rezistenţă a imobilului şi nici lucrări de investiţii. Totuşi, raportul completare invocă existenţa unor reparaţii capitale în valoare iniţială de 307.200.305 lei lucrări nominalizate pe perioade în anexa 2 la raportul iniţial din 10 iunie 1998 şi care în cea mai mare parte au tangenţă cu imobilul respectiv.
La dosar nu a fost ataşat raportul de expertiză iniţial din 10 iunie 1998 astfel că instanţele nu au putut aprecia în concret care erau lucrările capitale executate de reclamantul reconvenţional în perioada dată şi respectiv în ce măsură aceste lucrări au mărit patrimoniul pârâtei reconvenţionale (actuala proprietară) pe seama patrimoniului reclamantului reconvenţional.
Este vorba aşadar de lucrările de construcţii, amenajări şi îmbunătăţiri pretins utile şi necesare efectuate la imobilul restituit pârâtei reconvenţionale în perioada 1991-1998.
Din această perspectivă se impune rejudecarea pricinii în vederea determinării şi evaluării menţionatelor lucrări ce au mărit patrimoniul pârâtei reconvenţionale şi prin urmare este îndatorată a le restitui, sens în care se impune ataşarea raportului iniţial de expertiză din 10 iunie 1998 şi examinarea lui împreună cu raportul completare iar dacă apare necesar efectuarea unei noi expertize de către un colectiv de trei experţi.
Cu ocazia rejudecării instanţa de trimitere va examina şi apărarea formulată de recurentă în sensul că prin schimbarea unilaterală a destinaţiei imobilului din muzeu în aceea de sanatoriu, cheltuielile făcute pentru conservarea şi întreţinerea imobilului nu i-au adus vreun spor de valoare care să justifice restituirea lor.
Faţă de cele ce preced recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunţate şi a trimite cauza aceluiaşi tribunal pentru rejudecarea pe fond a pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta C.I.E. împotriva deciziei nr. 40 din 23 aprilie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 13 din 16 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2002. Civil. Nulitate absoluta... | CSJ. Decizia nr. 2643/2002. Civil → |
|---|
