ICCJ. Decizia nr. 3516/2002. Civil. Revendicare; constatare nulitate absoluta contract vânzare - cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3516
Dosar nr. 935/2002
Şedinţa publică de la 12 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 2 martie 1999 reclamanţii M.I., F.N., F.G. au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie un imobil situat în Bucureşti, precizat în acţiune.
În motivarea acţiunii se arată că prin sentinţa civilă nr. 2407 bis din 27 noiembrie 1953 a Tribunalului Popular Nicolae Bălcescu a fost încuviinţată cererea privind vânzarea imobilului formulată de secţia financiară Nicolae Bălcescu în temeiul Decretului nr. 224/1951.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1827 din 25 aprilie 1957 a aceluiaşi tribunal, s-a admis contestaţia formulată de autorii reclamanţilor G.G. şi V.G., şi s-a anulat sentinţa civilă nr. 2407 bis/1953, încheierea de îndreptare din 5 februarie 1954, precum şi toate formele de executare efectuate conform acestei hotărâri. Totodată, s-a constatat că cererea referitoare la vânzarea imobilului conform Decretului nr. 224/1951 este lipsită de bază legală sub aspectul probelor, iar conform Decretului nr. 727/1957 cererea a devenit fără obiect, debitul fiind anulat.
În consecinţă, s-a apreciat că statul deţine bunul revendicat fără titlu.
La data de 9 martie 2000 acţiunea a fost completată, fiind chemaţi în judecată în calitate de pârâţi T.M.C. şi SC AVL SA Berceni pentru a se constata nulitatea absolută a actului de vânzare –cumpărare încheiat între aceştia cu privire la imobilul revendicat. S-a arătat că pârâta SC AVL SA Berceni a fost de rea credinţă, înstrăinând la 17 decembrie 1996 pârâtului T. un apartament din respectivul imobil, fără a avea un titlu legal asupra acestuia şi fiind notificată în prealabil, la 26 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, referitor la restituirea în natură a întregului imobil.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 702 din 19 octombrie 2000, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat.
De asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
S-a motivat că imobilul a fost preluat cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 224/1951, astfel că statul nu deţine un titlu valabil.
Apelurile formulate de pârâţii T.M.C. şi Municipiul Bucureşti au fost admise, iar sentinţa schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut că sentinţa civilă nr. 1827/1957 a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 3627/1957 a Tribunalului Capitalei, Colegiul VI, decizie prin care s-a admis recursul declarat de Secţiunea financiară Nicolae Bălcescu împotriva sentinţei civile nr. 1827/1957, care a fost casată şi în fond, s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de G.G. şi ca inadmisibilă contestaţia formulată de V.G. împotriva sentinţei civile nr. 2407 bis/1953 şi a încheierii din 5 februarie 1954 ale Tribunalului Popular Nicolae Bălcescu.
Decizia civilă nr. 3627/1957 fiind pronunţată în recurs este definitivă şi, în consecinţă se bucură de puterea de lucru judecat.
Titlul statului, pentru întreg imobilul, îl reprezintă sentinţa civilă nr. 2407 bis /1953 şi încheierea din 5 februarie 1954, astfel menţinute.
Aspectele legate de temeinicia şi nelegalitatea acestor hotărâri judecătoreşti pot fi puse în discuţie, a apreciat instanţa de apel, numai prin intermediul căilor de atac, în caz contrar aducându-se atingere principiului puterii de lucru judecat de care se bucură orice hotărâre judecătorească definitivă.
În consecinţă, a reţinut instanţa de apel, imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 224/1951, acţiunea în revendicare a reclamanţilor fiind neîntemeiată în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 C. civ.
Decizia civilă nr. 503/A din 15 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost atacată cu recurs de către reclamanţi pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii pentru următoarele motive:
- în mod greşit a fost admis apelul pârâtului T., întrucât este nesemnat de acesta şi, în consecinţă, nul.
- în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului Municipiului Bucureşti, care, nefiind parte la judecata în fond a pricinii, nu avea calitate procesuală pentru a declara apel.
- instanţa de apel a greşit considerând actul de vânzare cumpărare din 17 decembrie 1996 ca fiind încheiat cu bună credinţă, reţinând pentru aceasta că pârâtul T. a formulat cererea de cumpărare la 22 ianuarie 1996, întrucât pentru aprecierea bunei credinţe este relevantă data notificării formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, dată care este anterior datei vânzării, respectiv la 26 iulie 1996.
- instanţa de apel a mai greşit şi apreciind ca valabil titlul statului, respectiv sentinţa civilă nr. 2407 bis/1953 prin care s-a preluat bunul litigios numai de la un coindivizar.
Recursul este fondat pentru motivele ce succed:
Decretul nr. 224/1951 reglementa urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului. Potrivit dispoziţiilor sale, după sechestrarea averii imobiliare a datornicului şi darea unui avertisment scris, la cererea unităţii financiare care urmărea debitul constând în restanţe, majorări din impozite, taxe şi alte venituri bugetare datorate de populaţie, judecătoria populară a locului unde era situat imobilul încuviinţa vânzarea acestuia.
Dacă judecătoria stabilea că urmărirea este legală, da o hotărârea prin care încuviinţa vânzarea imobilului de către organele Ministerului de Finanţe. Imobilele care nu se puteau vinde la primul termen din lipsă de cumpărători se predau, fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare.
Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care stabileşte condiţiile de apartenenţă la domeniul public sau privat a bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului, dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Întrucât legiuitorul din anul 1998 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti puterea de a stabili valabilitatea titlului statului, în sensul, printre altele, de a analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor, nu este de făcut vreo diferenţiere sau vreo distincţie după cum titlul statului l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre judecătorească.
Din această perspectivă, interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că titlul statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească, care, în toate cazurile, se bucură de puterea lucrului judecat şi a cărei desfiinţare nu se poate cere pe cale incidentă, ci numai prin intermediul căilor de atac, este greşită şi, în orice caz, contrară voinţei legiuitorului, care, în temeiul ideii de reparaţiune a unor abuzuri comise în trecut, a investit instanţele judecătoreşti cu puterea şi competenţa de a analiza şi compara titlul statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, fără a face distincţia care anume organ al statului a emis titlul (administrativ sau judiciar).
De altfel, puterea lucrului judecat ce a fost invocată în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii, are, întotdeauna, în materie civilă, un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat are efect numai asupra părţilor care au luat parte la judecată şi care au avut posibilitatea de a se apăra, iar nu şi în privinţa celor care, nefiind citate legal, nu au avut atare posibilitate, aşa cum pretind reclamanţii în acţiunea introductivă.
Faţă de cele ce preced, se va admite recursul reclamanţilor, va fi casată decizia recurată şi se va trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii M.I., F.N. şi F.G. împotriva deciziei civile nr. 503/A din 15 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5326/2002. Civil. Nulitate absolută contract... | ICCJ. Decizia nr. 2862/2002. Civil. Nulitate absoluta... → |
|---|
