ICCJ. Decizia nr. 301/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 301.
Dosar nr. 2778/2002
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată, după un prim ciclu, M.G. şi M.P. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin primarul general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pe I.E. pentru a fi obligaţi pârâţii să le predea în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 40 situat în Bucureşti, ca urmare a constatării nevalabilităţii şi nulităţii deciziei nr. 619 din 22 aprilie 1976 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti prin care imobilul în discuţie a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 fără însă a fi respectate dispoziţiile menţionatului act normativ, de asemenea s-a cerut constatarea nevalabilităţii şi nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 6 mai 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti şi I.E. cu încălcarea Legii nr. 112/1995 având ca obiect apartamentul în litigiu.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că imobilul în discuţie l-au dobândit în timpul căsătoriei, în baza contractului pentru construirea de locuinţe proprietate personală nr. 6782/1970 şi a procesului verbal de predare – primire - recepţie din 22 septembrie 1972 şi că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 şi a deciziei fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti nr. 619/1976 dar că menţionata decizie ce constituia titlul statului, nu le-a fost comunicată şi prin urmare nu era de natură a produce efecte juridice, astfel că transferul de proprietate nu a operat.
În cadrul primului ciclu procesual Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 4488 din 22 noiembrie 2000 a admis recursul declarat de reclamanţii M.G. şi M.P. împotriva deciziei nr. 135 din 17 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, pe care a casat-o, precum şi sentinţa nr. 1086 din 30 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în cauză nu s-au analizat şi nu s-au administrat toate probele privind condiţiile preluării bunului de către stat, nu au fost stabilite toate împrejurările de fapt esenţiale pentru examinarea şi rezolvarea a cererii de chemare în judecată.
Astfel s-a evidenţiat că la dosar nu exista dovada comunicării deciziei de preluarea imobilului conform decretului nr. 223/1974 către reclamanţi; nu s-a analizat data la care a fost preluată de către stat cota-parte de proprietate din imobil ce aparţinea reclamantului M.P., emiterea şi comunicarea deciziei de preluare a cotei lui M.P. în raport de data intrării în vigoare a Decretului nr. 223/1974, respectiv 6 decembrie 1974, condiţiile şi motivele pentru care reclamanta M.G. a părăsit România.
De asemenea, cu ocazia rejudecării urma a fi analizată apărarea reclamanţilor în sensul că s-a stabilit greşit existenţa în favoarea statului şi a pârâtei I.E. a unui titlu legal de proprietate.
Rejudecând pricina după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, prin sentinţa nr. 914 din 5 septembrie 2001 a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Instanţa a reţinut că statul nu deţinea un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu întrucât Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 619 din 20 aprilie 1976 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti contravenea Constituţiei din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate personală şi respectiv prevederilor art. 481 C. civ. potrivit cărora nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă şi prealabilă dezdăunare.
S-a decis însă că nelegalitatea titlului statului nu afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1121 din 22 aprilie 1997 intervenit între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatarul SC O. SA şi I.E., în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu, pârâta-cumpărătoare fiind de bună credinţă la perfectarea lui.
Comparând însă cele două titluri de proprietate prezentate de părţi, instanţa a ajuns la concluzia că preferabil era titlul reclamanţilor întrucât este şi cel originar şi are întâietate în timp faţă de cel al pârâtei I.E. al cărei titlu provenea de la un non dominus.
Mai mult, statul neavând un titlu valid de proprietate cu privire la imobil, acesta nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, iar în ceea ce priveşte art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu era aplicabil speţei întrucât contravenea tratatelor internaţionale la care România era parte şi care conform art. 20 din Constituţie au prioritate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia nr. 152 din 4 aprilie 2002 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii I.E. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr. 914 din 12 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a învederat că titlul de proprietate al statului îl constituia Decizia nr. 619 din 20 aprilie 1976 a fostului Consiliu popular al municipiului Bucureşti, act administrativ ce însă trebuia să respecte formele şi procedurile prevăzute de lege pentru a putea produce efecte juridice valabile, respectiv să fi fost comunicat persoanelor interesate, în speţă şi reclamanţilor pentru ca aceştia să poată exercita căile de atac prevăzute de lege aşa cum o statuau dispoziţiile art. 35 din Constituţia din 1965, ca şi cele din Decretul nr. 223/1974 şi respectiv Legea nr. 1/1967 în vigoare la data emiterii deciziei.
În acest context, instanţa de apel a conchis că transferul de proprietate în baza unui act administrativ anulabil, echivala cu o deposedare abuzivă a reclamanţilor de imobilul revendicat.
De asemenea s-a apreciat că Decretul nr. 223/1974 era neconstituţional în raport cu art. 36 din Constituţia din 1965 şi contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară, precum şi dispoziţiilor art. 481 C. civ. ca lege organică.
În fine, compararea titlului reclamanţilor cu cel al pârâţilor era o operaţiune specifică acţiunii în revendicare pentru situaţia în care ambele părţi prezintă titluri de proprietate ca în speţă.
Tot astfel, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză întrucât acţiunea în revendicare poate fi paralizată numai în măsura în care dobândirea dreptului de proprietate de către pârâţi s-ar fi făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 18 lit. b) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, în speţă încheierea actului de vânzare-cumpărare între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, s-a făcut cu nesocotirea HG nr. 11/1997.
În contra acestei decizii au declarat recurs pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi I.E. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 4 şi respectiv art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a susţinut în esenţă că instanţele judecătoreşti nu au atribuţii de a efectua controlul constituţionalităţii legilor sau corelarea acestora cu pactele şi tratatele la care România era parte, atari atribuţii revenind Curţii Constituţionale. Mai mult, Decizia administrativă de preluare a imobilului de către stat nu a fost contestată de reclamanţi la timpul respectiv. Astfel, M.G. a achiesat la respectiva măsura cât timp cota sa de ½ din imobil a fost preluată cu plată, iar necomunicarea deciziei către M.P. îi era imputabilă pentru că nu şi-a indicat adresa din străinătate şi oricum nu constituia o cauză de nulitate a actului de preluare.
Pe de altă parte preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 223/1974 astfel că statul dispunea de un titlu valid de proprietate şi prin urmare şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta I.E. în baza Legii nr. 112/1995 era de natură a transmite valabil dreptul de proprietate asupra imobilului subdobânditoarei I.E. Totodată în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de motivele formulate recurenta a cerut admiterea recursului casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., respectiv admiterea recursului şi modificarea deciziei criticate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi respingerea acţiunii faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În recursul său, pârâta I.E. a susţinut că faţă de prevederile art. 725 alin. (2) şi art. 2 lit. b) C. proc. civ. Tribunalul Bucureşti nu mai era competent să soluţioneze cauza după casare imobilul în discuţie fiind în valoare de sub 2 miliarde lei astfel că pricina trebuia judecată de către Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.
Pe fondul pricinii, a invocat faptul că toate apărările vizând valabilitatea titlului de proprietate al statului şi respectiv al său asupra imobilului i-au fost respinse nejustificat de instanţe.
Astfel, în ceea ce o priveşte pe reclamanta M.G. în cauză s-a probat că aceasta a luat cunoştinţă de existenţa deciziei de preluare nr. 619 din 22 aprilie 1976 cel puţin la 26 aprilie 1976 când a predat statului cota sa de ½ din imobil, iar la 30 mai 1976 adresându-se serviciului de paşapoarte a invocat acest aspect, şi totuşi nu a contestat Decizia conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 şi respectiv art. 1 din Legea nr. 1/1967, iar ulterior după abrogarea Legii nr. 1/1967 prin Legea nr. 29/1990 nu o mai putea face. De altfel, M.G. nici nu mai avea cum să conteste Decizia în discuţie cât timp a achiesat la plata de despăgubiri care i-au fost acordate conform Decretului nr. 223/1974 şi art. 481 C. civ. în deplină concordanţă cu prevederile Constituţiei din 1965.
În ceea ce-l priveşte pe M.P., cât timp acesta nu şi-a comunicat noua adresă, urmare plecării din ţară, nu avea cum să pretindă să-i fie comunicată Decizia de preluare operând prin asemănare dispoziţiile art. 98 C. proc. civ.
Din această perspectivă nu se poate susţine că Decizia nr. 619/1976 ar fi nulă.
De asemenea, apare nelegală concluzia instanţelor potrivit căreia în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 apartamentul în litigiu nu ar fi intrat cu titlu în proprietatea statului în considerarea faptului că Decretul nr. 223/1974 era contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 precum şi dispoziţiilor art. 481 C. civ. cel puţin în ceea ce o priveşte pe M.G.
Pe de altă parte în cauză nu s-a probat că titlul de proprietate al pârâtei s-ar fi constituit cu încălcarea Legii nr. 112/1995, a HG nr. 20/1996 şi HG nr. 11/1997 întrucât la data perfectării contractului imobilul nu fusese revendicat, memoriul adresat de reclamanţi Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 este datat 15 august 1996, după termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, nu a fost notificată, iar adresa nr. 1595 din 15 august 1997 emisă de Primăria sectorului 6 nu se afla la dosar şi oricum nu-i era opozabilă, avea posesia imobilului şi la data încheierii contractului îndeplinea cerinţele art. 4 din Legea nr. 112/1995.
Operaţiunea comparării titlurilor nu era aplicabilă în speţă aceasta fiind caracteristică titlurilor de proprietate care provin de la acelaşi autor. Faţă de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de imediată aplicare tuturor actelor juridice anterioare sau ulterioare intrării sale în vigoare, titlul recurentei-pârâte era preferabil, iar dreptul său era ocrotit de art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De asemenea HG nr. 11/1997 nu era aplicabilă la data vânzării reclamanţii neavând pe rol acţiunea în revendicare.
Pe cale de consecinţă pârâta a solicitat admiterea recursului şi casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză.
Recursurile nu sunt fondate şi urmează a fi respinse.
Din dosar a rezultat că în baza contractului pentru construirea de locuinţe proprietate personală nr. 6782/1970 a contractului de împrumut nr. 56591 din 20 aprilie 1972 şi a procesului-verbal de predare - primire-recepţie din 22 septembrie 1972 soţii M.G. şi M.P. au dobândit în proprietate apartamentul nr. 40 situat în Bucureşti. Ulterior, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 619 din 22 aprilie 1975 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti, începând cu data de 6 decembrie 1974 s-a trecut în proprietatea statului, fără plată cota de ½ din apartamentul în discuţie ce a aparţinut reclamantului M.P. pentru că la expirarea vizei de şedere în străinătate nu s-a înapoiat în ţară, iar pe data emiterii deciziei – 22 aprilie 1976 – s-a preluat cu plată cealaltă cotă de ½ din apartament ce aparţinea reclamantei M.G. care solicitase plecarea definitivă din ţară.
Apartamentul a fost predat statului de către reclamanta M.G. la data de 29 aprilie 1976.
La data preluării imobilului de către stat în apartament locuiau şi părinţii reclamantei cărora însă li s-a refuzat încheierea unui contract de locaţiune pentru spaţiul în discuţie.
Ulterior, apartamentul a fost închiriat pârâtei I.E. conform contractului de închiriere nr. 1134 din 12 aprilie 1995 şi apoi înstrăinat acesteia în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1121 din 22 aprilie 1997.
Anterior, respectiv la 15 august 1996 reclamanta M.G. a sesizat Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 solicitând repunerea sa şi a părinţilor săi în drepturile avute asupra apartamentului în litigiu, în sensul de a i se recunoaşte reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului, iar părinţilor ei dreptul de locaţiune, solicitare reiterată prin memoriul din 23 iulie 1997.
Reclamanţii au susţinut constant pe de o parte că Decretul nr. 223/1974 în baza căruia imobilul în discuţie a trecut în proprietatea statului contravenea Constituţiei din 1965 cât şi art. 481 C. civ., respectiv tratatelor internaţionale la care România a aderat, iar pe de altă parte că Decizia administrativă de preluare nu le-a fost comunicată şi prin urmare nu a produs efectul translativ de proprietate în favoarea statului, punct de vedere însuşit de instanţe.
Pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a susţinut însă în recursul său că instanţele nu erau abilitate să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 acest atribut revenind în exclusivitate Curţii Constituţionale conform Legii nr. 47/1992 şi că deşi a luat cunoştinţă de existenţa Deciziei nr. 619 din 22 aprilie 1976 cel puţin la 26 aprilie 1976 când a predat imobilul statului, reclamanta M.G. nu a contestat respectivul act administrativ în justiţie şi prin urmare titlul statului s-a consolidat şi era valid.
O atare susţinere nu poate fi primită.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public al statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Potrivit aceluiaşi text competenţa de a stabili valabilitatea titlului aparţine instanţelor judecătoreşti.
Din această perspectivă apare cu evidenţă că instanţele judecătoreşti în exercitarea atribuţiilor acordate prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt abilitate atunci când examinează valabilitatea titlului de proprietate al statului să verifice dacă acesta a fost emis în acord cu Constituţia în vigoare la data respectivă şi cu tratatele internaţionale la care România a aderat.
Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa dedusă judecăţii, instanţele au constatat că Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 619 din 22 aprilie 1976 ce constituia titlul de proprietate al statului, contravenea Constituţiei din 1965 care în art. 46 ocrotea proprietatea personală dobândită prin muncă. Măsura era în dezacord şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară şi care la art. 17 pct. 1 şi 2 statuează că orice persoană are dreptul la proprietate şi că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa. Or art. 2 din Decretul nr. 223/1974 sancţiona cu pierderea dreptului de proprietate imobiliară pe teritoriul ţării simpla stabilire a domiciliului în străinătate.
Astfel fiind, corect instanţele au reţinut că statul nu a dobândit un titlu valid de proprietate cu privire la apartamentul în litigiu. În acest sens, este de remarcat şi că aprecierile instanţelor cu privire la neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 nu sunt de natură a încălca atribuţiile Curţii Constituţionale care are ca obiect de examinare şi controlul constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe ce au fost adoptate după înfiinţarea acestei autorităţi de jurisdicţie constituţională, neputându-se extinde examinarea şi pentru legile adoptate în sistemul constituţional existent anterior Constituţiei din 1991.
Pe de altă parte, chiar dacă Decizia administrativă nu a fost contestată la timpul respectiv de către reclamanţi, aceştia încă aveau deschisă calea acţiunii în justiţie pentru revendicarea imobilului în litigiu cât timp art. 6 din Legea nr. 213/1998 dă dreptul instanţelor să verifice validitatea titlului dobândit de stat asupra bunului.
Altfel spus, pe calea acţiunii în revendicare de drept comun foştii proprietari pot să reclame în faţa instanţelor judecătoreşti încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate şi pot deduce judecăţii nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra locuinţelor în baza Decretului nr. 223/1974 în raport cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar ca urmare instanţele pot statua că actele normative prin care în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 locuinţele au fost preluat de stat, au fost date cu încălcarea prevederilor Constituţiei în vigoare la data preluării, şi sunt neconstituţionale, ale tratatelor internaţionale la care România era parte ori ale altor legi în vigoare la acea dată. Cu alte cuvinte, se poate constata nevalabilitatea titlului de proprietate al statului.
În acest sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 de cătreSECŢIILE UNITEale Curţii Supreme de Justiţie, decizie publicată în M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001.
Faţă de cele ce preced rezultă că statul nu deţinea un titlu valid de proprietate cu privire la imobilul în litigiu care astfel nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi prin urmare nu putea fi înstrăinat în baza art. 4 din lege către pârâta I.E.
De asemenea, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză nu puteau fi incidente dispoziţiile art. 18 lit. a) şi art. 46 alin. (2) din menţionatul act normativ întrucât s-ar încălca principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile.
Astfel fiind, recursul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti urmează a fi respins ca nefondat.
Referitor la recursul pârâtei I.E. acesta de asemenea apare ca nefondat.
În adevăr, competenţa tribunalului în soluţionarea pricinii după casare a fost stabilită de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă prin Decizia nr. 4488 din 22 noiembrie 2000 şi prin urmare având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de trimitere avea obligaţia să se conformeze.
În ceea ce priveşte critica prin care se susţine validitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, pentru argumentele expuse în combaterea recursului declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu aceeaşi motivaţie, ea nu poate fi primită.
Aşa cum deja s-a relevat Decretul nr. 223/1974 sancţiona cu pierderea proprietăţii imobiliare pe teritoriul ţării, simpla stabilire a domiciliului în străinătate ceea ce contravenea Constituţiei din 1965, art. 481 C. civ. şi tratatelor internaţionale la care România era parte. Prin urmare, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 statul nu a dobândit un titlu valid de proprietate asupra imobilului în discuţie.
Nu pot fi primite nici susţinerile pârâtei-recurente I.E. potrivit cărora reclamanta M.G. avea cunoştinţă de existenţa deciziei administrative de preluare a imobilului cel puţin de la data de 26 aprilie 1976 când a semnat procesul-verbal de predare a bunului către stat şi totuşi nu a contestat-o în justiţie, iar reclamantul M.P. neindicând adresa din străinătate nici nu putea pretinde să-i fi fost comunicată aşa cum rezultă şi din prevederile art. 98 C. proc. civ. astfel că ambii reclamanţi nu mai erau în măsură să o conteste în cadrul prezentului litigiu.
În adevăr, după cum rezultă din art. 3 al Legii nr. 1/1967 în vigoare la data emiterii deciziei administrative contestate, organul administrativ emitent era obligat să comunice actul respectiv celui în cauză. Această dispoziţie legală privind comunicarea actului este de ordin procedural şi deci de strictă interpretare. Aşa fiind, comunicarea trebuie făcută celui în cauză chiar de către organul emitent, numai astfel celui ce se pretinde vătămat într-un drept al său i se poate asigura o garanţie deplină în ceea ce priveşte conţinutul integral şi autenticitatea actului administrativ. Prin urmare, orice altă comunicare făcută de alt organ, sau luarea la cunoştinţă prin alte mijloace de către cel pretins vătămat de conţinutul actului administrativ, este lipsită de eficienţă şi nu determină curgerea termenului de sesizare a instanţei.
Pe de altă parte, încălcarea prevederilor legale în cadrul de aplicare a Decretului nr. 233/1974 poate fi invocată şi pe cale de excepţie, de nelegalitate, cum de altfel, au procedat reclamanţii în speţă.
Cu privire la reclamanta M.G. faţă de care recurenta-pârâtă susţine că nu s-ar putea invoca dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 este de semnalat pe lângă argumentele deja expuse în examinarea recursului Consiliului General al Municipiului Bucureşti că aceasta a probat achitarea integrală a preţului de contractare a apartamentului în litigiu în schimb statul nu a dovedit achitarea către pârâtă a despăgubirii prevăzută de Decretul nr. 223/1974 pentru ca instanţele să fie în măsură să aprecieze şi dacă aceasta era îndestulătoare aşa cum o cer dispoziţiile art. 481 C. civ.
În fine, aşa cum deja s-a relevat, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valid de proprietate şi prin urmare el nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea către titularii contractelor de locaţiune numai a imobilelor preluate de stat cu titlu. Aşadar, imobilul în litigiu nu putea fi înstrăinat subdobânditoarei I.E.
Mai mult, SC O. SA a vândut imobilul către pârâta I.E., fără ca în prealabil Comisia constituită în baza Legii nr. 112/1995 să se fi pronunţat asupra memoriului adresat acestui organ de către reclamanţi la 15 august 1996, memoriu despre existenţa căruia pârâta se putea informa cu minime diligenţe.
Este eronată şi critica pârâtei potrivit căreia instanţa poate proceda la compararea titlurilor exclusiv în cazul în care titlurile produse de părţi emană de la acelaşi autor.
În adevăr, specific revendicării atunci când ambele părţi produc titluri de proprietate cu privire la imobilul în dispută este tocmai compararea lor pentru a decide titlul preferabil.
De asemenea, aşa cum deja s-a evidenţiat în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 întrucât se opune principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile, iar art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie ocroteşte dreptul de proprietate indiferent de titular în măsura în care a fost legal constituit.
Faţă de cele ce preced recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primar General, şi I.E., împotriva deciziei nr. 152 din 4 aprilie 2002 a Curţi.
de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 410/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2765/2002. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
