ICCJ. Decizia nr. 472/2002. Civil
| Comentarii |
|
X
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEDE CASAŢIEŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 472.
Dosar nr. 4497/2002
Şedinţa publică din13 noiembrie2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
S.C. D.I. SRL a formulat plângere împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria C nr. 062818/10 aprilie 2001 încheiat de comisarii Gărzii Financiare Mehedinţi prin care i s-a aplicat o amendă contravenţională în cuantum de 2.000.000 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, OG nr. 126/1998 şi Legea nr. 243/1993 pentru că pe DN nr. 6 la punctul de control Simon – judeţul Mehedinţi s-a constatat că transporta produse de papetărie fără a avea documentele originale de transport care să dovedească provenienţa mărfii. Totodată s-a luat măsura confiscării bunurilor menţionate în anexa 1 la procesul-verbal indicat în valoare de 32.234.000 lei.
În susţinerea plângerii petenta a învederat că a prezentat organului de contract facturile fiscale menţionate în procesul-verbal de control, documente ce dovedeau provenienţa mărfurilor transportate şi prin urmare, nu a comis contravenţia reţinută în sarcina sa.
De asemenea a precizat şi că organul de control nu a evidenţiat în procesul-verbal de constatare ce documente de provenienţă ar fi trebuit să însoţească mărfurile. Totodată a pretins că greşit s-a aplicat măsura confiscării cât timp bunurile în discuţie nu au fost destinate sau folosite pentru săvârşirea contravenţiei şi nici nu erau rezultatul vreunei contravenţii.
Judecătoria Drobeta Turnu Severin, prin sentinţa civilă nr. 3391/13 iunie 2001 a respins plângerea formulată de S.C. D.I. SRL împotriva procesului-verbal seria C nr. 062818/10 aprilie 2001 întocmit de Garda Financiară Mehedinţi cu motivarea că factura fiscală ca document de provenienţă a mărfurilor trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a avea valoare probatorie, iar petenta nu a prezentat în instanţă documentele originale aflate în copie la dosar.
Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 1837/R/12 octombrie 2001 a admis recursul declarat de S.C. D.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3391/13 iunie 2001 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a admis plângerea formulată de petentă şi a anulat procesul-verbal de contravenţie nr. 062818 din 10 aprilie 2001 încheiat de Garda Financiară Mehedinţi.
În motivarea soluţiei tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 aşa cum a fost modificat prin O.U. G. nr. 126/1998, constituie contravenţie efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile legii, documentele de provenienţă vor însoţi mărfurile indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării.
Prin document de provenienţă se înţelege factura fiscală, factură, aviz de însoţire a mărfii, document vamal ş.a. stabilite de lege.
Cum actele depuse la dosar, respectiv facturile fiscale, dovedeau provenienţa licită a bunurilor atât la furnizorS.C.D.I. SRL cât şi la beneficiarul S.C. M.C.C. Bucureşti nu se putea reţine în sarcina petentei comiterea contravenţiei pentru care fusese sancţionată. Pe cale de consecinţă nici confiscarea bunurilor în baza art. 6 din Legea nr. 12/1990 nu era justificată cu atât mai mult cu cât chiar dacă s-ar reţine că mărfurile nu ar fi fost însoţite pe timpul transportului de documentele de provenienţă, ulterior provenienţa lor a fost dovedită în condiţiile legii.
În contra acestei decizii, în baza art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie motivat de faptul că a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, şi era şi vădit netemeinică.
Asatfel, s-a susţinut că fapta imputată a fost săvârşită pe parcursul efectuării transportului şi a constat în aceea că transportorul nu a făcut dovada provenienţei licitea mărfurilor, acesta prezentând la controlul efectuat asupra autovehicolului xerocopiile facturilor fiscale iar în instanţă originalele acestora, care însă nu pot produce efecte juridice.
S-a mai invocat faptul că documentele originale nu întruneau cerinţele HG nr. 831/1997 întrucât nu conţineau numele şi nici datele de identificare a delegatului pentru efectuarea transportului, astfel că instanţa nu le putea da eficienţa juridică.
Recursul în anularenu este fondat.
Astfel, prin art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990 astfel cum a fost modificată prin OG nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243/17 decembrie 1998, se prevede că „efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii" constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz, instituindu-se obligativitatea ca documentele de provenienţă să însoţească mărfurile „indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării".
Din dispoziţiile menţionate, coroborate cu cele ale art. 2 din aceeaşi lege, rezultă că sancţionarea unei atari activităţi, constituie contravenţie dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracţiune, este condiţionată de lipsa documentelor de provenienţă a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al depozitării sau comercializării.
Această condiţie nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerţ dovedeşte ulterior, în faţa instanţei căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare şi sancţionare, că documentele de justificare a provenienţei mărfurilor existau la data întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi că nu au avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului.
O atare interpretare este impusă şi de noile reglementări privind regimul juridic al contravenţiilor, înscrise în OG nr.2/12 iulie 2001, care a abrogat dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
A considera altfel ar însemna că în cazuri de efectuare cu bună-credinţă a actelor sau faptelor de comerţ, cu bunuri având provenienţa vădit licită, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de provenienţă în momentul efectuării verificării, respectiv a documentelor originale cum a fost cazul în speţă, persoana care le-ar deţine fie nu mai poate justifica provenienţa nici în faţa instanţei de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil.
Inadmisibilitatea unei atari interpretări rezultă şi din aceea că prin art. 47 din OG nr. 2/2001 s-a prevăzut că „dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile C. proc. civ."
Or, în conformitate cu art. 167 alin. (1) din C. proc. civ. „dovezile se pot încuviinţa… dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegare pricinii", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putinţă în acelaşi timp".
Astfel fiind şi întrucât la controlul efectuat petenta a prezentat copii xerox de pe facturile fiscale, iar în instanţă originalul acestora, rezultă că aceasta a făcut dovada provenienţei licite a mărfurilor pe care le transporta.
Împrejurarea înscrisă în procesul-verbal de contravenţie potrivit căreia facturile fiscale nu aveau completată rubrica privind numele şi prenumele delegatului pentru efectuarea transportului aşa cum o cereau dispoziţiile HG nr. 831/1997 nu face ca aceste documente să fie lipsite de eficienţă întrucât pe de o parte, nu s-a invocat că o atare omisiune era de natură a sancţiona cu nulitatea absolută respectivele acte, iar pe de altă parte contravenţia reţinută în sarcina petentei viza exclusiv lipsa documentelor originale de transport care să dovedească provenienţa licită a mărfii, ceea ce însă s-a probat că nu corespundea realităţii cât timp respectivele documente au fost prezentate în instanţă, iar xerocopiile lor însoţeau transportul.
Pe de altă parte, în condiţiile dovedirii provenienţei licite a mărfurilor, aşa cum deja s-a relevat, menţinerea măsurii confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu se mai justifica. Această soluţie se impune şi în raport de dispoziţiile art. 41 alin.(2) din OG nr. 2/2001.
De altfel în sensul celor de mai sus s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie în secţii unite prin Decizia nr. 1/18 februarie 2002.
Faţă de cele ce preced recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1837 din 12 octombrie 2001a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 472/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4719/2002. Civil → |
|---|
