ICCJ. Decizia nr. 4730/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4730
Dosar nr. 394/2002
Şedinţa publică din14 noiembrie2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 decembrie 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii P.M. şi P.L. prin avocat fără împuternicire, au chemat în judecată pe pârâtul S.M. pentru revendicarea apartamentului nr. 42 situat în Bucureşti.
S-a arătat că deşi apartamentul ce a constituit proprietatea lor a fost trecut cu plată în proprietatea statului, de la care pârâtul l-a cumpărat, consimţământul lor în anul 1975 a fost viciat, astfel că se impune restituirea bunului, prin invocarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi a art. 480 C. civ. S-a mai menţionat în motivarea acţiunii că prin sentinţa civilă nr. 5091/5 aprilie 1999,definitivă prin anularea ca nemotivat a apelului, Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să lase reclamanţilor liberă proprietatea şi posesia apartamentului.
Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că împreună cu soţia S.P. locuieşte din anul 1976 în apartamentul repartizat de stat pe care la 30 septembrie 1996 l-au cumpărat conform Legii nr. 112/1995. Urmare a întâmpinării, reclamanţii şi-au întregit acţiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâtă şi pe S.P.
Prin sentinţa civilă nr. 895/12 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată, obligând pe pârâţi să lase liber reclamanţilor apartamentul revendicat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut în esenţă că, întrucât Decizia nr. 2116/1975 prin care bunul a fost trecut în proprietatea statului a fost declarată nulă prin sentinţa civilă nr. 5091/1999 a Judecătoriei sectorului 2, rezultă că retroactiv statul nu a fost proprietar, astfel încât nu a vândut valabil apartamentul celor doi pârâţi, al căror titlu este astfel, mai puţin caracterizat decât al reclamanţilor.
Apelul declarat de pârâţi a fost admis prin Decizia civilă nr. 512/20 noiembrie 2001 formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, iar pe fond, schimbându-se în tot sentinţa, a fost respinsă acţiunea formulată.
Pentru motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a avut în vedere că pârâţii sunt titularii dreptului de proprietate, legal dobândit la 3 septembrie 1996 şi opozabil faţă de terţi prin transcriere la 15 octombrie 1996. Cum nu s-a dovedit încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între stat şi pârâţi, titlul acestora a fost considerat perfect valabil.
Pe de altă parte, din actele noi depuse în faza apelului, instanţa a reţinut că reclamanţii nu achitaseră apartamentul pe care l-au predat la stat înaintea emigrării în anul 1975, iar despăgubirea plătită de stat a fost virată în contul acestora la CEC, care le acordase credit.
Împotriva acestei decizii în termen legal reclamanţii au declarat recurs, fiind indicate ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivării, recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea, ignorând că Decretul nr. 223/1974 în temeiul căruia apartamentul a fost trecut cu plată în proprietatea statului a fost contrar art. 481 C. civ. şi Constituţiei din 1965 care ocrotea dreptul de proprietate. Cu privire la titlul pârâţilor, s-a susţinut că acesta nu poate fi considerat valabil, atâta timp cât Legea nr. 112/1995 era aplicabilă numai imobilelor preluate cu titlu; pe de altă parte, ar fi fost nelegală vânzarea către chiriaşi a apartamentului, atâta timp cât ei, reclamanţii, solicitaseă în temeiul Legii nr. 112/1995 restituirea în natură.
Pârâţii-intimaţi au formulat întâmpinare, însoţită de înscrisuri, prin care au solicitat respingerea recursului.
În cauză a depus concluzii şi Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului care conform OUG nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002 are calitate procesuală. În speţă, această organizaţie a pus concluzii în sensul respingerii recursului declarat de reclamanţi.
Analizând recursul, precum şi ansamblul actelor dosarelor Curtea constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente.
Reclamanţiiaufostproprietariiapartamentuluirevendicat,pe care
l-au cumpărat de la stat, prin contractarea unui credit de la stat.
Prin declaraţii autentice date la 16 iulie 1975, aceştia au fost de acord cu aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, atunci în vigoare, în sensul că dacă li se va aproba plecarea definitivă din ţară, apartamentul lor să treacă- cu plată – în proprietatea statului.
Această condiţie s-a îndeplinit, astfel că prin Deciziaadministrativă emisă la sfârşitul lunii decembrie 1975, s-a preluat în proprietatea statului apartamentul, despăgubirea de 40.000 lei fiind virată către CEC – creditorul reclamanţilor, în contul datoriei acestora care nu achitaseră împrumutul contractat.
Prin prezenta acţiune, reclamanţii au invocat, fără a proba conform art. 1169 C. civ. vicierea consimţământului lor laemiterea ofertei de vânzare către stat a apartamentului, consemnată în declaraţiile autentice din 16 iulie 1975. Nu a fost nici măcar indicat care anume viciu de consimţământ dintre cele cunoscute ar fi incident în cauză; acţiunea în anulare a unui act pentru vicii de consimţământ este în orice caz supusă prescripţiei extinctive.
Ca atare, analizând apelurile prin prisma textelor de lege invocate de reclamanţi în acţiune, corect Curtea de apel a respins acţiunea în revendicare ca nefondată.
Conform unei definiţii clasice, construită pe baza art. 480 C. civ., revendicarea este acţiunea prin care proprietarul neposesor pretinde de la posesorul neproprietar restituirea bunului său.
În speţă, la data introducerii acţiunii, reclamanţii nu mai erau proprietarii bunului, care trecuse, conform legii atunci în vigoare, la cererea reclamanţilor, cu plată în proprietatea statului.
Pe de altă parte, pârâţii nu au situaţia unor simpli poseori, ci sunt proprietari atât în baza Legii nr. 112 din 1995, cât şi a contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1986, transcris în registrele de publicitate imobiliară.
Ca atare, instanţa de apel, primtr-o corectă aplicare a principiilor ce guvernează acţiunea în revendicare a respins acţiunea reclamanţilor.
Deşi nu au formulat un capăt de cerere distinct cu privire la nevalabilitatea titlului pârâţilor, reclamanţii susţin, incident, că apartamentul în discuţie nu putea fi vândut, întrucât Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât imobilelor preluate cu titlu.
Corect instanţa de apel, în aplicarea principiului tempus regit actum, a constatat că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nici o lege sau dispoziţie nu interzicea vânzarea către chiriaşi a imobilelor, dacă erau îndeplinite cerinţele enunţate în Legea nr. 112/1995, bunul în speţă fiind în circuitul civil.
Într-adevăr, potrivit art. 1310 C. civ., toate bunurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
În speţă, pârâţii au cumpărat apartamentul, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cu care chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzutla art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente.
Condiţiile restituirii în natură erau stabilite atât în aceeaşi lege care – restrictiv – prevedea în art. 5 şi art. 6 ipotezele şi procedura de urmat pentru obţinerea restituirii în natură.
Cum actele juridice şi actele normative trebuiesc interpretate în sensul în care să producă efecte, iar nu în cel în care n-ar produce nici unul, până la abrogarea lor sau constatarea neconstituţionalităţii ori neconvenţionalităţii lor, legile îşi produc efecte.
Împrejurarea că reclamanţii au formulat – în temeiul Legii nr. 112/1995 – cerere pentru restituirea în natură nu atrăgea, prin ea însăşi – scoaterea din circuitul civil a apartamentului în discuţie, atâta timp cât nici o lege nu a oprit aceasta, în sensul art. 1310 C. civ.
Art. 481 C. civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai din cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În speţă nu se poate considera că a fost înfrânt acest principiu, atâta timp cât reclamanţilor care nu mai aveau nevoie de apartament li s-a plătit despăgubirea potrivit evaluării legale aplicabile la data ofertei lor de vânzare – anul 1975.
Pentruaceste considerente, constatând că prin pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel nu a aplicat greşit legea pentru a atrage casarea conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul se va respinge conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.L. şi P.M. împotriva deciziei nr. 512 A din 20 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi14 noiembrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 473/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 472/2002. Civil → |
|---|
