ICCJ. Decizia nr. 4738/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEDE CASAŢIEŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4738/5038
Dosar nr. 5038/2002
Şedinţa publică din 14 noiembrie2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 februarie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta R.R. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 490.480.290 lei, constând din 20.269.890 lei, preţul achitat de ea la 12 septembrie 1996 conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40416/1996; daune-interese , compuse din coeficientul de inflaţie între septembrie 1996 şi data introducerii acţiunii, precum şi diferenţa de valoare la data producerii evicţiunii. S-a arătat în motivarea acţiunii că în calitate de chiriaş, de bună credintă a încheiat contractul de vânzare-cumpărare menţionat iar ulterior, prin hotărâre judecătorească a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de moştenitorii fostului proprietar, împotriva sa. In drept au fost invocate dispoziţiile art. 1337 şi art. 1344 din C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 908 din 26 noiembrie2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi de contencios a admis acţiunea astfel cum a fost formulată. S-a reţinut în esenţă că sunt întrunite în cauză condiţiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
Hotărârea a fost schimbată în tot de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care prin Decizia nr. 317 din 3 septembrie 2002a respins pe fond acţiunea. In motivarea acestei decizii, instanţa de apel a avut în vedere că la 29 iulie 1996 reclamanta a fost notificată de moştenitorii proprietarului care o atenţionau că dreptul statului asupra apartamentului este contestat. De aici s-a tras concluzia că nu este îndeplinită cea de-a treia cerintă a angajării răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, anume aceea ca dobânditorul să nu fi cunoscut, la data încheierii contractului, cauza evicţiunii.
Impotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. In dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat mai întâi că judecarea apelului s-a făcut în condiţiile în care procedura de citare cu ea nu era legal îndeplinită, domiciliul său în prezent fiind în Timişoara, fapt ce rezulta din mai multe înscrisuri şi cereri pe care le depusese la instanţă. Cu privire la fondul cauzei, a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecătii, cu referire la pretinsa cunoaştere de către ea a pericolului evicţiunii. Astfel, a contestat că ar fi primit notificarea la care Curtea de apel s-a referit, arătând că a depus diligenţe anterior încheierii contractului pentru a afla situaţia juridică a imobilului, pârâta comunicându-i Decizia nr. 714/11 aprilie 1989 prin care apartamentul a fost trecut în proprietatea statului de la F.A. care se stabilise în străinătate şi asigurând-o că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 112/1996 imobilul se poate vinde. Abia în anul 1997 a fost citată ca pârâtă, alături de S.C. C. SA, de reclamanţii D.B. şi D.R., în dosarul nr. 6433/1997 al Judecătoriei sectorului 5.
Prin întâmpinare, pârâta-intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că reclamanta nu poate invoca propria turpitudine pentru a obţine un drept.
Recursul este fondat, în limitele ce vor fi arătate, urmând ca în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie admis.
Conform art. 105 alin. (2) teza întâi C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a priciniut părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Incălcarea acestor forme de procedură constituie motiv de recurs potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Din dezvoltarea motivării recursului, rezultă că recurenta a avut în vedere mai întâi acest text când a criticat Decizia Curţii de apel. Acest motiv al recursului este nefondat. Astfel cum rezultă din întâmpinarea depusă la fila 30 din dosarul nr. 1730/2002 al Curţii de apel Bucureşti, reclamanta a comunicat într-adevăr instanţei schimbarea domiciliului său în Timişoara, dar a fost citată în Bucureşti. Această neregularitate nu poate însă atrage casarea hotărârii, atâta timp cât a fost acoperită prin prezenta personală a reclamantei la data de 3 septembrie 2002 în faţa instanţei de apel.
Celelalte motive, vizând interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, aplicarea greşită a legii şi nepronuntarea asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, sunt însă fondate.
Potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde suspus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului. Iar conform art. 1339 C. civ, în nici un mod vânzătorul nu se poate sustrage de la răspunderea pentru evicţiunea ce ar rezulta dintr-un fapt personal al său; orice convenţie contrară este nulă. Art. 1341 din acelaşi Cod reglementează dezdăunările la care cumpărătorul evins are dreptul în cazul angajării răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
In soluţionarea litigiului dedus judecăţii, instanţele trebuiau să ţină seama de aceste dispoziţii legale, administrând probe indubitabile pe care să-şi fundamenteze soluţiile.
In privinţa Curţii de apel, aceasta, pentru a ajunge la concluzia lipsei de temei a acţiunii reclamantei, a ignorat caracterul de drept al răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, care poate fi înlăturat numai pentru motive temeinic justificate. S-a avut în vedere, cum s-a arătat, reaua credinţă a reclamantei care ar fi cunoscut, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, concluzie trasă din existenţa unei notificări formulate de moştenitorii proprietarului la 29 iulie 1996.
Această concluzie este eronată, din înscrisul aflat la fila 36 dosar fond nerezultând căreclamanta a luat cunoştintă de pretenţiile formulate deF.M. prin notificare. Potrivit art. 100 alin. (1) C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă: (…) 4. numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului, apartamentului (…) dacă cel căruia i s-a făcut comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente şi dacă (…)actul de procedură a fost afişat pe uşa acestei locuinţe. Iar potrivit alin. (3) din art. 100 C. proc. civ., menţiunile prevăzute la pct. 1, 2, 4, 5, 7 şi 8 sunt prevăzute sub pedeapsa nulităţii.
In speţă, actul de procedură pe care instanta de apel şi-a întemeiat soluţia este nul, în sensul textelor de lege menţionate, pentru că deşi locuinţa în discuţie era situată într-un imobil cu mai multe apartamente, procesul verbal de afişare nu menţionează numărul apartamentului persoanei căreia i s-a făcut comunicarea.
Ca atare, nu se putea reţine cu temei că reclamanta ar fi cunoscut pericolul evicţiunii, pentru a i se respinge, pentru acest motiv, acţiunea în răspundere pentru evicţiune îndreptată împotriva vânzătorului. Din analiza înscrisurilor aflate în dosar, se constată că abia în luna iunie 1997 D.B. şi D.R. au formulat acţiune în revendicare, cumpărătoarea fiind evinsă prin admiterea irevocabilă a acelei acţiuni.
Prin urmare, fiind întrunite în speţă condiţiile răspunderii pentru evicţiune, şi anume, existenţa unei tulburări de drept, cauza anterioară a evicţiunii, necunoaşterea cauzei de către cumpărător, greşit acţiunea a fost respinsă prin Decizia Curţii de apel.
Cu privire la efectele evicţiunii totale, consumate, dezdăunările la care reclamanta are dreptul au fost acordate de instanţa de fond în lipsa administrării unui probatoriu suficient, motiv pentru care, admiţând recursul, Curtea va casa ambele hotărâri şi va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă de fond, pentru administrarea unor probe pertinente şi concludente privind cuantumul despăgubirilor la care reclamanta are dreptul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta R.R. împotriva deciziei 317 A din 3 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă 908 din 26 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi14 noiembrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 477/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 473/2002. Civil → |
|---|
