ICCJ. Decizia nr. 5396/2002. Civil. Revendicare; constatare nulitate contract de vânzare-cumparare (legea nr.112/1995). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5396
Dosar nr. 2363/2002
Şedinţa publică din 16 decembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 665 din 19 iunie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a admis acţiunea în revendicare şi constatare nulitate act, formulată de reclamanţii: A.N. şi A.G., împotriva pârâţilor: Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi M.I. şi S.C. A. S.A. Bucureşti şi pe cale de consecinţă: pârâta M.I. a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, format din garsoniera nr. 17 şi terenul aferent acesteia; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 3 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi S.C. A. S.A. Bucureşti şi M.I.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond în rejudecarea cauzei a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, iar actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3 iunie 1997 este lovit de nulitate absolută deoarece a fost încheiat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 56 din 6 februarie 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii: Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi M.I., împotriva sentinţei civile nr. 665 din 19 iunie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu reclamanţii: A.N. şi A.G.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 20 lit. g) din Legea nr. 69/1991 republicată şi în vigoare la data introducerii acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, precum şi cu art. 12 alin. (5) din Legea nr. 123/1998, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză.
De asemenea, s-a reţinut că imobilul în litigiu – garsoniera nr. 17, şi terenulaferent – dinBucureşti afost preluată de stat fără titlu valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 în baza căruia a fost preluat imobilul contravenea Constituţiei din 1948 în - vigoare la data preluării precum şi tratatelor internaţionale la care România era parte. Mai mult, autorul reclamanţilor era persoană exceptată – avocat – de la actul de naţionalizare.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997, s-a reţinut că acesta a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, deoarece cumpărătoarea M.I., nu a avut calitatea de chiriaşi în momentul facerii actului vânzare-cumpărare menţionat mai sus.
Împotriva deciziei civile mai sus enunţată, au declarat recurs pârâţii: Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi M.I..
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, critică Decizia atacată ca fiind netemeinică şi nelegală – invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.– deoarece:
- În mod greşit instanţele au reţinut că preluarea imobilului în litigiu – garsoniera nr. 17, şi terenul aferent din Bucureşti – s-a făcut fără titlu valabil, de vreme ce în cauză au fost aplicate corect prevederile Decretului nr. 92/1950;
- Contractul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
M.I., critică Decizia atacată ca fiind nelegală şi netemeinică – invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi10 C. proc. civ.– deoarece:
- Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra bunei credinţe avută de pârâta-recurentă M.I. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997;
- Aprecierea instanţei de apel în sensul că Decretul nr. 92/1950 nu este un titlu valabil deoarece contravine dispoziţiilor Constituţiei din 1948 – în vigoare la data preluării imobilului în litigiu – şi tratatelor internaţionale la care România era parte – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, este nefondată întrucât aspectele de inechitate şi neconstituţionalitate au fost înlăturate la data de 24 noiembrie 1955 şi respectiv 25 noiembrie 1955 prin adoptarea Decretului nr. 524 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi respectiv H.C.M. nr. 2586;
- Contractul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost încheiat cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.
I. Cu privire la recursul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, se reţin următoarele:
Reclamanţii A.N. şi A.G. au dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu – garsoniera nr. 17 de la etajul 6 şi terenul aferent – situat în Bucureşti, şi au solicitat restabilirea acestui drept prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950. În sensul celor solicitate, reclamanţii au invocat calitatea de avocat a autorului lor, A.G. decedat la 16 decembrie 1970 şi dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naţionalizare.
Într-adevăr, potrivit textului de lege menţionat, aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 „nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu pot fi naţionalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor şi a pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari -provenite din muncă".
În speţă, reclamanţii au făcut dovada că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor lor respectiv A.G. şi A.E. decedată la 16 ianuarie 1997, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6484 din 24 februarie 1940 transcris sub nr. 2702/1940 –dosar 16525/1997 anexat la dosarul cauzei, care făceau parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres şi imperativ de la naţionalizare, astfel că în mod corect instanţele au reţinut că dispoziţiile art. II ale Decretului nr. 92/1950 erau aplicabile acestora.
Încălcarea dispoziţiilor legale amintite, respectiv art. II din Decretulnr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.
Drept urmare – de vreme ce statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul – nu poate fi reţinută critica în sensul că în speţă au fost aplicate corect prevederile Decretului nr. 92/1950.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost încheiat cu respectarea art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea statului, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau succesorilor acestora pot opta, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, aşa cum au fost aprobate prin HG nr. 20/1996 şi republicate în temeiul art. II din HG nr. 11/1997, în art. 6 prevăd că au dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc potrivit art. 9 din lege numai chiriaşii care, având contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
În speţă, pârâta-recurentă M.I. nu a avut calitatea de chiriaşi la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 – 27 ianuarie 1996, deoarece contractul de închiriere nr. 11375 ce a intervenit între ea şi S.C. A.S.A. Bucureşti s-a perfectat la data de 11 martie 1999 – fila 18 dosar 882/2001 al Tribunalului Bucureşti anexat la dosarul cauzei.
Cum actul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 fila 51 dosar 16525/1997 al Tribunalului Bucureşti anexat la dosarul cauzei, a fost întocmit cu încălcarea normelor imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995 – cauza actului juridic respectiv fiind ilicită, deoarece vine în contradicţie cu normele imperative ale legii (art. 968 C. civ.) – sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, şi nu nulitatea relativă aşa cum susţine pârâta-recurentă M.I.
II. Cu privire la recursul declarat de pârâta M.I. se reţin următoarele:
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Textul de lege mai sus menţionat despre care face vorbire recurenta-pârâtă M.I. în motivele de recurs şi de apel nu-şi găseşte aplicabilitate în cauză, deoarece Legea nr. 10/2001a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, iar prezentul litigiu (acţiunea în revendicare şi constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare) a fost soluţionat pe calea dreptului comun aşa cum au solicitat reclamanţii A.N. şi A.G. încă de la introducerea procesului – 29 octombrie 1997.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe, a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei însă în prezent a primit şi o consacrare legislativă - art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În speţă nu poate fi vorba de buna credinţă a pârâtei-recurente M.I. în momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997, de vreme ce acest act de vânzare a fost încheiat cu nesocotirea normelor imperative prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950 de către Statul Român atunci când a naţionalizat imobilul (garsoniera nr. 17, Bucureşti) conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu emis cu încălcarea legii este lovit de nulitate absolută.
Pentru cele ce preced nu poate fi reţinută critica pârâtei-recurente în sensul că a fost de bună credinţă în momentul facerii contractului de vânzare-cumpărare din 30 iunie 1997.
Instanţele au rezolvat în mod judicios şi problema privitoare la naţionalizarea imobilului din litigiu – garsoniera nr. 17, Bucureşti – în sensul statuării faptului că Decretul nr. 92/1950 nu este un titlu valabil, deoarece naţionalizarea imobilului respectiv s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din decretul amintit.
Autorii, reclamanţilor făceau parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres de la naţionalizare.
Susţinerea pârâtei-recurente în sensul că aspectele de inechitate şi neconstituţionalitate cuprinse în Decretul nr. 92/1950au fost înlăturate prin Decretul nr. 524/1995, nu poate fi reţinută întrucât chiar acest decret prevede că „nu intră prevederile decretului de faţă şi nu pot fi naţionalizate imobilele clădite, proprietatea muncitorilor şi a pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari, provenite din muncă".
În speţă, autorul reclamanţilor a fost de profesie intelectual (avocat) deci era persoană exceptată de la actul de naţionalizare.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici susţinerea pârâtei-recurente în sensul că actul de vânzare-cumpărare nr. 03837 din 30 iunie 1997 a fost întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru considerentele arătate atunci când s-a răspuns la criticile formulate de recurentul C.G.M.B.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de casare prevăzute de art. 304, pct. 9 şi10 C. proc. civ. şi în consecinţă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi de pârâta M.I. împotriva deciziei civile nr. 56 din 6 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de pârâta M.I. împotriva deciziei civile nr. 56 A din 6 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 964/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7137/2002. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
