ICCJ. Decizia nr. 543/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 543.
Dosar nr. 3675/2002
Şedinţa publică din 16 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 9 noiembrie 1999, R.M.S. şi R.R.F., au chemat în judecată, prin acţiune modificată şi precizată ulterior, pe Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, M.C., M.S. şi I.M., pentru revendicarea imobilului compus din construcţii şi 438 mp teren, situat în Bucureşti. Totodată au cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 40554 din 30 septembrie 1996, încheiat cu pârâţii M.C. şi M.S., pentru apartamentul nr. 3 al imobilului şi nr. 41151 din 29 noiembrie 1996, încheiat cu pârâta I.M., pentru parterul imobilului.
M.C., M.S. şi I.M. au formulat cereri de intervenţie în interes propriu solicitând constatarea calităţii lor de proprietari asupra apartamentelor cumpărate prin actele de înstrăinare menţionate în petitul acţiunii principale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa nr. 1390 din 21 noiembrie 2001, a respins, ca nefondată acţiunea principală şi a admis cererile de intervenţie aşa cum au fost formulate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia nr. 230 din 15 mai 2002, a admis apelul reclamanţilor, a admis acţiunea principală aşa cum a fost formulată. A respins, ca nefondate, cererile de intervenţie în interes propriu.
Soluţia din apel a fost argumentată în sensul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, deci fără titlu valabil. Actele de înstrăinare atacate sunt lovite de nulitate absolută pentru reaua-credinţă a subdobânditorilor (intervenienţi şi pârâţi în recurs) care, deşi notificaţi la data de 1 iulie 1996 (premergător înstrăinării), nu au depus un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a apartamentelor cumpărate, respectiv absenţa titlului valabil de proprietate a statului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile din proces. Reclamanţii au invocat omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii lor de restituire a cheltuielilor de judecată. Pârâţii Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti au solicitat casarea deciziei atacate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 7 C. proc. civ. arătând, în esenţă, că titlul statului este valabil, că actele de înstrăinare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi că nu a fost probată reaua-credinţă a cumpărătorilor (intervenienţi şi pârâţi în recurs). Mai mult, anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost pronunţată cu violarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. referitoare la limitele efectelor cererii de apel şi ale art. 100 C. proc. civ. în raport de care notificările invocate de reclamanţi, fiind afectate de iregularităţi de comunicare, nu erau apte să înlăture prezumţia de bună-credinţă a subdobânditorilor.
Intervenienţii-pârâţi au cerut reformarea soluţiei din apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ. arătând, în esenţă, că deşi reclamanţii nu au probat calitatea lor procesuală şi nici lipsa de valabilitate a titlului statului, acţiunea lor a fost totuşi admisă. Nu mai puţin, au fost anulate actele de înstrăinare, deşi prezumţia de bună-credinţă de care se bucură subdobânditorii, nu a fost înlăturată. Respectiv, instanţa de apel a ignorat că minimul de diligenţe cerut subdobânditorilor are în vedere existenţa titlului vânzătorului şi nu valabilitatea acestuia, chestiune care, respectând disponibilitatea, este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti. Or, actele de înstrăinare au fost încheiate după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 până când reclamanţii s-ar fi putut prevala de dispoziţiile acestei legi, invocând nevalabilitatea titlului statului şi revendicarea bunului. În concret, la data încheierii actelor de înstrăinare, nu a existat nici un demers administrativ, în justiţie sau de publicitate privind retrocedarea bunului, iar notificările din 1 iulie 1996 sunt afectate de grave iregularităţi de comunicare, considerente pentru care, fără temei a fost admisă acţiunea principală şi respinse cererile de intervenţie.
Recursurile pârâţilor sunt întemeiate.
Din economia dispoziţiilor art. 1295 C. civ. rezultă că vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui.
În caz de vânzare a lucrului altuia, efectul translativ de proprietate rămâne inoperant dacă părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane. În acest caz, jurisprudenţa acceptă unanim că vânzarea, reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi este nulă absolut în baza art. 984 C. civ. Dacă contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda intereselor vânzătorului, pe riscul cumpărătorului, nulitatea operează în virtutea adagiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul).
În speţă, reclamanţii, neavând alte probe concludente, au alegat în sprijinul acţiunii lor, fondată pe cauză ilicită şi fraus omnia corrumpit, două împrejurări conexe faptului dedus judecăţii, solicitând să se constate, inductiv, că părţile din actele de înstrăinare au fost în cunoştinţă de cauză că bunul vândut este proprietatea autorului lor. Mai întâi, s-au prevalat de existenţa a două hotărâri judecătoreşti prin care le-au fost retrocedate alte două imobile şi care constată că autorul lor era exceptat de la naţionalizare (în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950). Cum aceste hotărâri (nr. 741 din 29 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă şi nr. 144 din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă) sunt mult ulterioare actelor de înstrăinare atacate, ele sunt irelevante soluţionării cauzei. Dimpotrivă, pe planul prezumţiei de bună credinţă a subdobânditorilor (intervenienţi şi pârâţi în proces) rămâne concludentă apărarea acestora că la data încheierii actelor de înstrăinare, statul era titularul dreptului de proprietate şi că până atunci reclamanţii nu au atacat, administrativ, judecătoreşte ori în sistem de publicitate imobiliară, valabilitatea titlului statului.
Apoi, reclamanţii au alegat notificarea, la 1 iulie 1996, premergător actelor de înstrăinare, a subdobânditorilor, ca dovadă a cunoaşterii de către aceştia a ilicităţii acestor acte. Numai că notificarea nu a fost înmânată, ci afişată pe uşa imobilului, fără a se arăta şi apartamentul, împrejurare care, în cazul unui imobil cu mai multe nivele şi apartamente, cum este cel din speţă, impune nulitatea procedurii de comunicare deoarece nu se poate verifica dacă afişarea a fost făcută pe uşa locuinţei proprii a celui notificat. Cu atât mai mult, o asemenea iregularitate determină imposibilitatea raţionamentului inductiv propus de reclamanţi, ştiut fiind că potrivit art. 1203 C. civ. judecătorii sunt obligaţi să se întemeieze numai pe prezumţii care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitate. Or probabilitatea cunoaşterii stării unui drept real, este o afirmaţie gravă care nu poate fi susţinută de prezumţii simple neconcludente.
Drept urmare, în contextul arătat şi în lipsa oricăror alte dovezi că ilicitatea cauzei actelor juridice în litigiu, a fost cunoscută de subdobânditori (intervenienţi şi pârâţi în proces), se constată că fără temei instanţa de apel a înlăturat buna lor credinţă (prezumată, iuris tantum, de lege) şi, corelativ, a invalidat actele de înstrăinare din litigiu, prin a constata că sunt nule absolut.
Ca atare, pentru toate aceste considerente, care fac de prisos examinarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâţi, se impune admiterea recursurilor acestora din urmă şi reformarea deciziei din apel cu consecinţa păstrării sentinţei de primă instanţă.
Corelativ, întrucât cheltuielile de judecată solicitate, nu mai sunt datorate, se impune respingerea recursului reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii M.C., M.S. şi I.M. împotriva deciziei nr. 230 A din 15 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţii R.M.S. şi R.R.F. împotriva sentinţei civile nr. 1390 din 20 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5433/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 54/2002. Civil → |
|---|
