CSJ. Decizia nr. 545/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.545Dosar nr.2535/2002
Şedinţa publică din 13 februarie 200.
La data de 13 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.19 din 8 ianurie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003, iar pronunţarea s-a amânat la 5 februarie 2003 şi, apoi, la 13 februarie 2003.
CURTEA ,
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 27 septembrie 1999, N.G., N.L., N.E.M.şi N.Ş.au chemat în judecată pe T.P., D.A., D.C., C.I., S.C. " H.N. "SA Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General pentru a se constata nulitatea actelor juridice de vânzare a apartamentelor nr.1,2,3 şi 4 din imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. Aviator Iuliu Tetrat, nr.2 ( colţ cu str.Av.Gh.Mărăşoiu, nr.2), sectorul 1, înregistrate sub nr.610/22262 din 11 octombrie 1996 (pentru ap. nr.4, vândut pârâtei C.I.), 3469/22263 din 3 martie 1997, (pentru ap. nr.2, vândut pârâtei D.A.), 3470/12516 din 4 martie 1997, (pentru ap. nr.3, vândut pârâtului D.C.) şi nr.3481/30597 din 31 martie 1997 (pentru ap. nr.1, vândut pârâtei T.P.). Au invocat dreptul lor deproprietate asupra acestor apartamente, constatat prinsentinţa civilă nr.6263 din 14 mai 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă şi, corelativ, ineficacitatea juridică a actelor de înstrăinare atacate care, fiind fondate pe o cauză ilicită şi imorală, sunt nule absolut, conform art.966C.civ.
Pârâţii (persoane fizice în proces) au opus, prin întâmpinare, valabilitatea şi opozabilitatea faţă de reclamanţi, a actelor de înstrăinare atacate, deduse din error communis facit ius şi buna lor credinţă la facerea acestor acte. Totodată, pârâtele T.P. şi D.A. au chemat în garanţie pe S.C. " H.N. "SA, Consiliul General şi Primăria Municipiului Bucureşti, pentru a fi obligaţi, în caz de evicţiune totală, să le restituie preţul (actualizat) al vânzării, iar, pe cale reconvenţională, au cerut obligarea reclamanţilor să le plăteascăcontravaloarea îmbunătăţilor aduse apartamentelor cumpărate.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.2448 din 20 decembrie 2000, a admis acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie, aşa cum au fost formulate. Cererea reconvenţională a fost respinsă ca nefondată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr.1967 din 7 iunie 2001, respingând apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâţilor şi, schimbând în întregime sentinţa, a respins, ca nefondate, acţiunea principală, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, cu motivarea că nu există dovezi că părţile contractelor dinlitigiu au încheiat aceste acte juridice în cunoştinţă de cauză (că au ştiut că apartamentele vândute sunt proprietatea reclamanţilor).
Curteade Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr.19 din 8 ianuarie 2002, a admis recursul reclamanţilor şi a modificat Decizia recurată în sensul că, a respins apelul pârâţilor şi a menţinut, ca legală şi temeinică, hotărârea de primă instanţă. A reţinut că, încheind contractele atacate, pârâţii au ştiut că apartamentele vândute nu sunt proprietatea vânzătorului, lucru care rezultă din împrejurarea că, premergător vânzării, respectiv la data de16 mai 1996, reclamanţii au cerut restituirea în natură a imobilului (conform Legii nr. 112/1995), iar, apoi, la data de 6 iulie 1996 au notificatpârâţilor (persoane fizice) situaţia juridică a bunului. În consecinţă, contractele atacate, fiind fondate, pentru o cauză ilicită, sunt nule absolut. Nulitatea este dictată şi de nerespectarea de către părţile din actele de înstrăinare a dispoziţiilor art.1 alin.6 din HG nr.11/1997.
Împotriva acestei decizii procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, bazat pe motivul de anulare prevăzut de art.330 pct.2 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a arătat că hotărârea atacată este esenţial nelegală şi vădit netemeinică. Mai întâi, prin interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii, instanţa de recurs n-a ţinut seama că toate cele patru contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor art.9 şi 10 din Legea nr.112/1995 ( reclamanţii nu aveau redobândită şi nici nu puteau redobândi proprietatea şi posesia imobilului cât timp era ocupat de chiriaşi, iar pârâţii, ca locatari, au putut opta pentru cumpărarea apartamentelor, acestea nefiind exceptate de la vânzare). Apoi, cauza ilicită, invocată prin Decizia atacată, nu era cunoscută de către subdobânditori, având relevanţă, sub acest aspect, atât faptul că pârâţii n-au fost notificaţi cu privire la situaţia juridică a imobilului (somaţiile au fost trimise altor persoane şi la alte adrese, iar dovezile de comunicare nu au fost semnate de pârâţi), cât şi împrejurarea că reclamanţii au redobândit proprietatea bunului abia la 14 mai 1997 (prin sentinţa civilă nr.6269/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti), adică posterior actelor de înstrăinare atacate. Ca atare, în momentul încheierii celor patru contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii (pârâţi în proces) au fost de bună credinţă, motiv pentrucare nulitatea dedusă din ilicitatea cauzei (inclusiv din nerespectarea dispoziţiilor art.6 alin.1 din HG nr.11/1997) nu le este aplicabilă.
Recursul în anulare estefondat.
Cauza ilicită a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absolută, a actului de înstrăinare, întemeiul art.966 C.civ., dar numai dacă a fost cunoscută desubdobânditor.
Dovada cunoaşterii ilicităţii cauzei, ca fapt material, poate fi făcută cu orice mijloc de probă. Atunci când este invocată notificareasituaţiei juridice a bunului, pretins făcută cumpărătorului prin executorii judecătoreşti, în scris şi prealabil actului de vânzare, trebuie dovedit,pentru eficacitate şi pentru ca un asemenea act să ofere garanţii desinceritate şi exactitate, că au fost respectate cerinţele legaleprescrise emiterii şi comunicării actelor de procedură (prin art. 88 şi urm. C.proc.civ.). Adică, sub sancţiunea nulităţii, notificarea şi dovada (procesul-verbal) comunicării ei, trebuie să cuprindă numele, prenumele şi domiciliul real al celui a cărei notificare a fost voită. Semnătura celui notificat sau procesul-verbal care constată refuzul acestuia de a primi notificarea, sunt esenţiale în aprecierea valabilităţii actului de comunicare. În practică s-a decis că, dacă aplicarea principiului echipolenţei este cu neputinţă, cuprinsul notificării şi a înscrisului doveditor al comunicării acesteia, nu poate fi completat cu probe extrinseci (alte înscrisuri, martori sau prezumţii).
Desigur, în speţă, revendicarea imobilului, soluţionată prin sentinţa civilă nr.6263 din 17 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, putea fi un mijloc energic de notificare a subdobânditorilor, de natură să înlăture buna lor credinţă şi să atragă, ca atare, invalidarea actelor de înstrăinare.
Cum însă revendicarea a fost dezbătută în absenţa lor (reclamanţii nui-a chemat înjudecată), fără contradictorialitate, nu le poate fi opozabilă. De altfel, sentinţa menţionată, prin care se constată dreptul de proprietate al reclamanţilor şi nevalabilitatea preluării bunului de către stat, fiind posterioară actelor de înstrăinare atacate, rămâne fără relevanţă juridică în aprecierea cunoaşterii de către subdobânditori a ilicităţii cauzei mediate a acestor acte. Aceeaşi raţiune impune o concluzie identică şi cu privire la cererea reclamanţilor din 16 mai 1996 (de restituire a bunului în baza Legii nr.112/1995 şi HG nr.11/1997), adresată Primăriei municipiului Bucureşti (fila 16 din dosarul judecătoriei). Aşa se face că reclamanţii, neavând alte probe concludente, aualegatnotificarea subdobânditorilor ca dovadă a cunoaşterii de către aceştia a ilicităţii cauzei actelor de înstrăinare. Numai că notificările invocate (aflate la filele 18-25 din dosarul judecătoriei) sunt informe şi, ca atare, lipsite de opozabilitate şi forţă probantă, în sensul art.1o79, 1773 alin.1 şi 1774 C.civ., câtă vreme au fost trimise unor persoane străine deraportul juridic dedus judecăţii (C.R., D.D.şi T.F.) şi la o adresă greşită. Nu mai puţin, procesele-verbale de comunicare a acestor acte n-au fost semnate personal de pârâţi, iar pentru semnătura unei anume „D.A." (având calitatea de „administrator"şi nu „destinatar") reclamanţii n-au cerut o verificare în scripte, conform art.177-179 C.pr.civ. (în condiţiile în care pârâta D.A. a negatîntot cursul procesului primirea notificării).
În acest context şi în lipsa oricăror alte dovezi că ilicitatea cauzei actelor juridice din litigiu, a fost cunoscută de către pârâţi (subdobânditori), se constată că fără temei instanţa de recurs a înlăturat buna lor credinţă (prezumată, iuris tantum, de lege) şi, corelativ, a invalidat actele de înstrăinare din litigiu, prin a constata că sunt nule absolut. Ca atare, hotărârea atacată se verifică a fi esenţial nelegală şi vădit netemeinică, considerent pentru care se impune admiterea recursului în anulare şi reformarea acestei hotărâri, prin respingerea recursurilor reclamanţilor şi menţinerea deciziei din apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul înanulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.19 din 8 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică această decizie, în sensul că respinge recursul declarat de reclamanţii N.G., N.L., N.E.M. şi N.Ş.împotriva deciziei 1967 din 7 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 543/2002. Civil. Drepturi de autor. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5433/2002. Civil → |
|---|
