ICCJ. Decizia nr. 963/2002. Civil. Actiune în constatare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 963
Dosar nr. 3495/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 9 decembrie 1998 reclamanţii G.A. şi G.C. au chemat în judecată pe pârâţii S.N., S.F., M.I. şi M.E. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să se constate ca fiind simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 829 din 5 februarie 1996 de notariatul de Stat Local al sectorului 4 Bucureşti intervenit între pârâţii M.I. şi E. şi S.N. şi F.;
- să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic, constatând că între reclamanţi şi pârâţii M. a intervenit o convenţie valabilă de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, compus din două camere, hol, bucătărie, magazie şi teren în suprafaţă de 200 mp.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că în lunile septembrie şi octombrie ale anului 1985 au locuit în calitate de chiriaşi în imobilul din Bucureşti, care a fost proprietatea pârâţilor M.I. şi M.E. Aflând intenţia proprietarilor de a vinde imobilul, la data de 30 noiembrie 1985, reclamanţii au convenit cu pârâţii M. să cumpere ei bunul, sens în care reclamanţii le-au remis vânzătorilor suma de 37.000 lei, ocazie cu care s-a întocmit un înscris sub semnătură privată denumit „chitanţă vânzare-cumpărare", scris de pârâtul M.I., care reprezintă contraînscrisul sau actul real.
La data când reclamanţii şi pârâţii M.I. şi E. au convenit asupra înstrăinării nemişcătorului, nu se putea perfecta actul autentic de vânzare-cumpărare deoarece nici unul dintre reclamanţi nu avea stabilit domiciliul în municipiul Bucureşti.
Pentru a rezolva această situaţie reclamanţii susţin că au convenit cu vânzătorii ca actul autentic să fie încheiat cu naşul reclamanţilor, pârâtul S.N., căsătorit cu pârâta S.F., sens în care s-a încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 829 din 5 februarie 1986, a cărui simulaţie solicită a fi constatată, înţelegerea fiind aceea ca, după ce reclamanţii urmau să-şi stabilească domiciliul în Bucureşti, pârâtul S.N.„să ne treacă imobilul pe numele nostru".
La data de 1 martie 1990 reclamanţii au reuşit să-şi stabilească domiciliul în Municipiul Bucureşti şi cu toate că au pus la dispoziţia pârâtului S.N. o cameră a imobilului şi o parte din curte, acesta a refuzat să-şi onoreze obligaţia asumată în sensul perfectării actului autentic.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 12.571 din 22 noiembrie 2000, a respins acţiunea reclamanţilor cu motivarea că actul denumit „chitanţă" încheiat între reclamanţi şi pârâţii M. este viciat, iar singura înstrăinare valabilă a imobilului este aceea ce face obiectul contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 829 din 5 februarie 1986. S-a reţinut că simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul public şi altul secret (contraînscrisul), iar actul secret nu produce efecte decât dacă el însuşi este valabil încheiat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 2841 din 16 octombrie 2001, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa judecătoriei, a admis acţiunea şi a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 829 din 5 februarie 1986 de Notariatul de Stat al sectorului 4 Bucureşti. S-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Bucureşti, între reclamanţi şi pârâţii M.I. şi M.E., hotărârea ţinând loc de act autentic.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 1174 din 19 aprilie 2002, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii S.N., S.F., M.I. şi M.E..
La data de 1 august 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138 din 2 octombrie 2000 şi nr. 59 din 27 aprilie 2001, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziilor date de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti susţinând că hotărârile judecătoreşti criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind, totodată şi vădit netemeinică.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că în mod greşit instanţele au reţinut că în speţă operează simulaţia prin interpunere de persoane, dându-se o interpretare eronată a prevederilor art. 1175 C. civ., deoarece, în cazul unei atare simulaţii, părţile care încheie actul aparent prevăd printr-o înţelegere secretă faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă, stabilind, totodată, cine este adevăratul titular al dreptului tranzacţionat. Aşadar, prin actul aparent se urmăreşte în mod constant ca efectele juridice să se producă faţă de o altă persoană căreia doreşte să i se asigure anonimatul. Efectul principal al simulaţiei este acela de a face să înceteze caracterul ocult, secret al contraînscrisului, iar reuşita acţiunii depinde numai dacă acest contract întruneşte toate condiţiile de formă şi de fond pentru a fi el însuşi valabil. În măsura în care actul secret este lovit de nulitate sau este anulabil, acesta va fi desfiinţat ca urmare a viciilor care îi sunt proprii.
Analizând înscrisul intitulat „chitanţă" încheiat între reclamanţii G. şi pârâţii M. recursul în anulare nu îl aşează în categoria unui contraînscris deoarece a fost încheiat între alte părţi decât cele care au participat la perfectarea actului autentic, public şi pentru că nu respectă condiţiile de formă şi de fond ale unui act juridic valabil încheiat, fiind neîndeplinite cerinţele art.1179 şi art. 1180 C. civ. Recursul în anulare susţine teza potrivit căreia, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unei simulaţii deoarece actul public a fost încheiat între soţii M. în calitate de vânzători şi pârâţii S. în calitate de cumpărători, în timp ce pretinsul act secret a fost încheiat între reclamanţi şi pârâţii M., astfel că simulaţia poate opera numai între aceleaşi părţi.
Se reproşează instanţelor că au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că nu au dat dovadă de rol activ neadministrând proba testimonială încuviinţată prin încheierea de şedinţă din 30 iunie 1999.
Greşit instanţele au pronunţat o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie deoarece terenul aferent construcţiei trecuse în proprietatea statului încă din 31 mai 1984 conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanţă – vânzare cumpărare" din 30 noiembrie 1985 pârâţii M.I. şi M.E. au consimţit să vândă imobilul proprietatea lor din Bucureşti, reclamanţilor G.A. şi G.C. contra unui preţ de 37.000 lei pe care vânzătorii l-au primit de la reclamanţi la data întocmirii actului. Conform celor stipulate în înscrisul sub semnătură privată, la data şi locul realizării convenţiei şi a plăţii preţului, de faţă a fost şi pârâta S.F.
La data de 5 februarie 1986, cu actul autentificat sub nr. 829 de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 Bucureşti, act transcris, pârâţii M.I. şi M.E. au vândut pârâtului S.N., căsătorit cu pârâta S.F., acelaşi imobil cu un preţ stipulat în contractul de vânzare-cumpărare de 20.000 lei.
În interogatoriile luate pârâţilor vânzători M.I. şi M.E. aceştia au confirmat că reclamanţii locuiau în imobilul litigios din lunile septembrie-octombrie 1985 în calitate de chiriaşi şi că în octombrie 1985 pârâţii au hotărât să vândă nemişcătorul. În aceleaşi interogatorii pârâţii vânzători au recunoscut că în momentul întocmirii actului autentic pârâtul S.N., naşul reclamanţilor, nu le-a achitat nici un preţ, întrucât preţul l-au achitat reclamanţii în luna noiembrie 1985.
La interogatoriile ce li s-au luat pârâţii S.F. şi S.N. au recunoscut următoarele : reclamanţii locuiesc în imobilul litigios din perioada septembrie-octombrie 1985; înscrisul sub semnătură privată din 30 noiembrie 1985 a fost semnat şi întocmit în casa pârâţilor S.F. şi S.N., care sunt naşii reclamanţilor; pârâţii-vânzători M.I. şi M.E. au primit în realitate suma de 37.000 lei ca preţ al imobilului şi nu suma de 20.000 lei, cât s-a trecut în actul public (autentic).
Fiind stabilită astfel situaţia de fapt, conform cu cele declarate de pârâţi la interogatorii, se consideră ca inutilă administrarea probei testimoniale, astfel că, reproşul adus instanţelor, în sensul că nu au manifestat rol activ, se priveşte ca nefondat.
Potrivit art. 1175 C. civ., actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.
Caracteristic pentru simulaţie este faptul că ea presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a cel puţin două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; un altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată de actul public, dar simulat.
Simulaţia, în dreptul nostru, poate să îmbrace mai multe forme, în funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de relaţia în care acesta se află cu caracterul secret.
Astfel, contractul aparent poate fi fictiv, poate fi deghizat ori simulaţia se realizează prin interpunere de persoane.
Întrucât în legislaţia noastră simulaţia, în sine, nu este sancţionată cu nulitatea , ci sancţiunea specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin caracterul secret, reuşita acţiunii în simulaţie depinde de validitatea acestui din urmă contract. Este astfel adevărat că pentru a se admite pe cale judecătorească o acţiune în simulaţie, care să înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condiţiile de valabilitate de fond şi de formă, cerute de lege la data încheierii actului.
Aşa cum s-a demonstrat anterior, una dintre formele pe care le poate îmbrăca simulaţia este interpunerea de persoane ceea ce presupune existenţa unui act juridic public, ale cărui părţi, împreună cu o a treia persoană, ce rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că efectele actului public se produc, în realitate, faţă de acest din urmă participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit prin actul aparent.
În speţa dedusă recursului în anulare de faţă există simulaţie prin interpunere de persoane, operaţiune juridică la care au participat trei categorii de părţi: pârâţii M., vânzătorii imobilului; pârâţii S. cumpărătorii aparenţi din actul autentic; reclamanţii G., cumpărătorii reali, dar anonimi din actul secret şi ascuns autorităţilor anului 1985. Datorită existenţei înainte de 1990 a unor dispoziţii legale restrictive, atât cu privire la libera circulaţie a persoanelor cât şi a bunurilor, în practica noastră judiciară a apărut şi o altă modalitate de utilizare a simulaţiei, calificată adesea de instanţe drept interpunere de persoane şi anume simulaţia folosită pentru a eluda o dispoziţie legală imperativă şi restrictivă în acelaşi timp.
Astfel, reclamanţii G., în înţelegere cu toţi cei patru pârâţi – vânzătorii imobilului şi, respectiv, cumpărătorii aparenţi, au apelat la simulaţie tocmai pentru a eluda dispoziţiile legale nedrepte care le interziceau în anul 1985 celor dintâi să dobândească un imobil în Capitală, cât timp nu-şi puteau stabili, din cauza altor restricţii de ordin administrativ, domiciliul pe raza localităţii.
Este neîntemeiată susţinerea din recursul în anulare potrivit căreia atât actul public, cât şi cel secret s-au încheiat între alte părţi. Aşa cum s-a recunoscut la interogatoriu, actul secret, contraînscrisul, s-a întocmit în locuinţa pârâţilor Stan, a cumpărătorilor aparenţi, care evident au cunoscut realitatea întregii operaţiuni juridice şi la care, de altfel, au participat. Atunci s-a realizat acordul simulatoriu şi chiar dacă contractul autentic (instrumentum) s-a întocmit ulterior datorită formalităţilor pe care le-a implicat, aceasta nu înseamnă inexistenţa unei concomitenţe între cele două contracte, cel secret şi cel public.
Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa care s-au ocupat de analiza simulaţiei au ajuns la concluzia că, pentru a fi în prezenţa interpunerii de persoane este absolut necesar ca toate cele trei părţi implicate în operaţiune să aibă cunoştinţă atât de existenţa actului public, cât şi de cea a actului secret, adică să ştie în patrimoniul cui se produc, în realitate, efectele actului public. Altfel spus, pentru a se realiza simulaţia prin interpunerea de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între cel puţin trei persoane, adică cele două părţi ale actului real ( reclamanţii şi pârâţii M.) şi persoana interpusă (pârâţii S.).
Este adevărat că acordul simulatoriu realizat între cele trei categorii de părţi în noiembrie 1985 a avut drept scop eludarea unor dispoziţii legale imperative legate atât de interdicţia existentă în persoana reclamanţilor de a dobândi o locuinţă în municipiul Bucureşti, cât şi cu privire la înstrăinarea terenului din jurul locuinţei, perioadă în raport de care simulaţia era, în adevăr, ilicită. Dar întrucât, în speţă, acţiunea în simulaţie a fost promovată după ce au fost abrogate dispoziţiile legale care aduceau atingere principiului liberei circulaţii a persoanelor şi a bunurilor, caracterul ilicit al operaţiunii a dispărut, fiind prevalente voinţa reală a părţilor contractante şi efectele juridice pe care ea a urmărit să le producă în realitate.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1174 din 19 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a deciziei nr. 2841/A din 16 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 970/2002. Civil. Plângere Legea nr. 18/1991.... | CSJ. Decizia nr. 2453/2002. Civil → |
|---|
