ICCJ. Decizia nr. 106/2003. Civil. Act.în constat. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 106
Dosar nr. 2886/2003
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, s-a înregistrat, prin disjungere de alte capete de cerere, reţinute pentru o judecată separată,dosarul nr. 172/2000 având ca obiect cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de T.M., în nume propriu şi pentru minorul T.D.C., în contradictoriu cu pârâţii S.C., S.E., Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, T.P.G., T.A., T.I. şi S.C. C. S.A. Constanţa, prin care a solicitat:
1) anularea certificatului de moştenitor nr. 315 din 28 februarie 1994 emis pe numele minorilor T.I. şi T.A. întrucât prin acesta au fost încălcate drepturile succesorale ale minorului T.D.C.;
2) constatarea că după defunctul T.D., au rămas ca moştenitori legali, cu drepturi egale,descendenţii T.D.C., T.I.şi T.A.;
3) constatarea dreptului ei de creanţă asupra cotei de ½ din valoarea apartamentului nr. 17 situat în Constanţa, precum şi asupra bunurilor mobile anume indicate, toate dobândite prin contribuţie egală a ei şi a lui T.D. – decedat – în perioada concubinajului;
4) constatarea că masa succesorală se compune din cota de ½ din apartament şi din bunurile mobile proprii ale defunctului anume indicate;
5) sistarea stării de coachiziţie şi ieşirea din indiviziune a celor trei moştenitori direcţi.
Prin încheierea din 21 ianuarie 2002, îndreptată prin încheierea din 14 martie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în principiu cererea de intervenţie, a dispus anularea certificatului de moştenitor menţionat mai sus, a constatat calitatea de moştenitori a descendenţilor T. C., T.I. şi T.A. precum şi componenţa masei succesorale (1/1 din apartament pentru bunurile mobile anume indicate). Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a constatat că reclamanta T.M. are un drept de creanţă asupra cotei de ½ din apartament şi asupra unor bunuri mobile anume indicate.
În sfârşit, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus ieşirea din indiviziune.
Apelul declarat de pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa împotriva acestei încheieri a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 67/C din 15 mai 2002, a schimbat-o în parte în sensul că a luat act de renunţarea la judecată faţă de apelantă.
Prin sentinţa nr. 30 din 10 ianuarie 2003, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea şi a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor prin atribuire de loturi. Prin partaj, lotul nr. 1, compus din apartament şi bunurile mobile enumerate în dispozitiv în valoare de 231.724.780 lei a revenit reclamantei T.M. - pentru minorul T.D.C., născut la 16 decembrie 1993, lotul nr. 2 compus din bunuri mobile în valoare de 9.978.650 lei a revenit pârâtei P.G. - pentru minorul T.A., născut la 4 august 1986 iar lotul 3, compus din bunuri mobile în valoare de 8.583.820 lei a revenit pârâtului T.I.
Compensarea valorică a loturilor s-a făcut prin atribuire de sultă, reclamanta T.M. fiind obligată să achite, cu acest titlu, pârâtei P.G. suma de 71.022.083 lei şi pârâtului T.I. suma de 72.735.183 lei.
Valoarea masei succesorale a fost stabilită la suma de 250.287.250 lei, reţinându-se, pentru suma de 230.000.000 lei – ½ din valoarea apartamentului, dreptul de creanţă al reclamantei T.M.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii T.P.G., T.A. şi T.I. apel care a fost anulat, ca netimbrat, de către Curtea de Apel Constanţa – secţia civilă, prin Decizia nr. 43/C din 5 mai 2003. Apelanţii pârâţi au fost obligaţi să plătească intimaţilor pârâţi S.C. şi S.E. suma de 2.000.000 lei şi intimaţilor reclamanţi T.M. şi T.D.C. – 1.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Decizia de apel a fost recurată de către pârâţii T.I., T.P.G. şi T.A., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală prin două motive, încadrabile în prevederile art. 304 pct. 9C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţin:
- că, instanţa, încălcând principiul dreptului la apărare, garantat de Constituţie şi de prev. art. 156 C. proc. civ., în mod greşit le-a respins cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare, pe care au formulat-o la primul termen de judecată (primul motiv);
- că, soluţia de anulare a apelului ca netimbrat este greşită întrucât instanţa, prin citaţiile emise pentru primul termen de judecată, nu le-a adus la cunoştinţă sumele datorate în cauză cu titlu de taxă judiciară de timbru şi detimbru judiciar, nu le-a pus în vedere cuantumul taxei judiciare de timbru şi al timbrului judiciar (motivul al doilea).
Recursul este întemeiat în sensul considerentelor care vor fi arătate.
Conform art. 29, alin. (1) şi (2), art. 34 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru de către instanţele judecătoreşti constituie o sarcină administrativă stabilită de lege a acestor organe, în calitatea lor de prestatoare de servicii taxabile, iar nu obiect al activităţii lor de judecată.
Dispoziţiile legale în materie de timbru [Legea nr. 146/1997 - art. 18 şi art. 20 şi normele metodologice la care s-a făcut referire mai sus - art. 29 alin. (1) şi (2), art. 34, art. 35 şi art. 36 – ] pun în evidenţă o serie de reguli, cu valoare de principiu, după cum urmează:
Taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar se percep anticipat, dar judecătorul care primeşte cererea este îndreptăţit să amâne plata taxelor până la primul termen de judecată, punând în vedere părţii sumele pe care urmează să le achite cu acest titlu până la acea dată.
În cazul în care, odată cu citarea, nu s-a comunicat părţii obligaţia achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar - în cuantumul stabilit - până la primul termen, sub sancţiunea anulării acţiunii, cererii sau căii de atac, instanţa care şi-a nesocotit această îndatorire nu va putea să aplice sancţiunea anulării la primul termen, ci va trebui să amâne judecata, pentru ca partea să fie în măsură a îndeplini obligaţia ce-i incumbă sub acest aspect, iar dacă lipseşte, îi va face o altă comunicare odată cu citarea pentru noul termen.
În speţă, instanţa de apel, în citaţiile trimise apelanţilor pârâţi pentru primul termen de judecată - 23 aprilie 2003 - a menţionat obligaţia depunerii taxei judiciare de timbru, fără a indica şi cuantumul acesteia.
În această situaţie, la termenul fixat – 23 aprilie 2003, instanţa, constatând lipsa părţilor apelante, era obligată să amâne judecata şi să dispună citarea acestora, menţionând în citaţii sumele stabilite cu titlu de taxă judiciară de timbru şi de timbru judiciar.
Neprocedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, a cărei casare se impune.
Din această perspectivă, apare întemeiat şi primul motiv de recurs vizând încălcarea dreptului la apărare, chiar dacă instanţa, la termenul prim stabilit – 23 aprilie 2003, repingând cererea apelanţilor de acordare a unui nou termen de judecată, a dispus amânarea pronunţării deciziei la 5 mai 2003.
În consecinţă, recursul declarat de pârâţi în cauză se vădeşte a fi întemeiat, astfel că urmează să fie admis, casând Decizia atacată – cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii T.I., T.P.G. şi T.A. împotriva deciziei nr. 43/C din 5 mai 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 107/2003. Civil. Revizuire | CSJ. Decizia nr. 1049/2003. Civil → |
|---|
