ICCJ. Decizia nr. 1177/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1177
Dosar nr. 10403/2003
Şedinţa publică din 17 februarie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 9 decembrie 1998, ulterior precizată, reclamanţii D.P.D. şi B.I.V.(fostă N.) au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Regia Autonomă „Administraţia Protocolului de Stat" şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în strada A., Bucureşti (fostă A.Z.), colţ cu strada V.(fostă A.V.).
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că autorul lor B.I. a cumpărat la 2 mai 1913 un teren de 854 mp situat în Bucureşti, Şos. J. nr.18 şi 20, lotul cu nr. 71 din parcelarea O.W.R., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7821 din 3 mai 1913 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, prima latură a imobilului formând faţadă pe A.V. şi a doua latură în curbă formând faţada spre A.Z.
În luna ianuarie 1920 B.I. a decedat, lăsând moştenitori pe fiicele sale N.V. şi R.G., care au moştenit în cote de câte ½ terenul, pe care au edificat o construcţie cu subsol, parter şi etaj, conform procesului-verbal nr. 3186 din 28 martie 1940, N.V. ocupând apartamentul nr.1, iar R.G. apartamentul nr. 2.
Ulterior construcţia a fost distrusă în urma unui bombardament, iar cele două surori au obţinut autorizaţia nr. 9 Z din 28 iunie 1946, prin care li s-a aprobat refacerea clădirii prin executarea unei suprapuneri peste corpul existent, dar, pentru că nu aveau suficiente fonduri băneşti, proprietarele au vândut părţi indivize din teren unor persoane fizice în scopul construirii a câte unui apartament de către cumpărători.
Astfel, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 391 din 15 iunie 1946, cele două surori au vândut lui C.I.Z. 27,43/850 părţi indivize din teren în vederea construirii unui apartament care să reprezinte 67.78 mp din întregul imobil ce se va compune din pivniţă la subsol, 2 camere, un vestibul, baie şi chicinetă la etajul 1.
Tot la 15 iunie 1946, cu nr. 395 cele două surori au vândut lui S.N. 185,34/850 părţi indivize din acelaşi teren în vederea construirii unui apartament, care să reprezinte 402,13 mp din întregul imobil şi care se va compune din garaj, cameră pentru şofer şi pivniţă la subsol, un hol, 5 camere, 2 băi, un oficiu, o bucătărie şi o cămară la etajul 1, 3 camere pentru servitori şi o cameră de duş la etajul 2, precum şi 2 boxe în pod.
La aceeaşi dată de 15 iunie 1946, cu nr. 394, proprietarele au vândut lui S.A. 15,28/850 părţi indivize din teren pentru construirea unei garsoniere, care să reprezinte 31,94 mp din întregul imobil ce se va compune dintr-o cameră, baie, vestibul şi chicinetă, toate situate la etajul 1.
În fine, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 53178 din 27 noiembrie 1946, autoarele au vândut lui T.I.E. 98,80/850 părţi indivize din teren în vederea construirii unui apartament, care să reprezinte 197,30 mp din întregul imobil şi care se va compune din pivniţă şi garaj la subsol, vestibul, hol, sufragerie, 2 dormitoare, baie, oficiu, cămară, bucătărie, cameră pentru servitori, debara şi baie la etajul 2, precum şi boxă şi o cameră la pod.
În motivarea acţiunii se mai arată că, la data de 9 iunie 1967, a decedat N.V., lăsând ca moştenitor testamentar pe reclamanta B.I.V.(fostă N.), iar la 26 decembrie 1990 a decedat şi R.G., care a lăsat ca moştenitor pe fiica sa A.I., căsătorită cu D.D.D., decedată la rându-i la 14 februarie 1994, având ca moştenitor pe reclamantul D.P.D.
La data de 28 mai 1999 şi ulterior, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului, cu excepţia spaţiilor vândute de autoarele lor prin contractele de vânzare-cumpărare arătate, astfel:
- reclamantului D.P.D.: 211,28/850 cote părţi indivize din teren şi un apartament în suprafaţă de 438,06 mp cu camere poziţionate la subsol şi parter;
- reclamantei B.I.V.: 248,54/850 cote părţi indivize din teren şi un apartament de 520,25 mp cu camere poziţionate la subsol, parter şi etajul 1.
Referitor la situaţia juridică a imobilului revendicat, reclamanţii au arătat că acesta nu a intrat niciodată în proprietatea statului, ci doar în folosinţa fostului Partid Muncitoresc Român conform H.C.M. nr. 776/1950, în prezent aflându-se în administrarea pârâtei, care l-a închiriat unei instituţii non-guvernamentale.
În drept, cererea în revendicare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
La data de 19 noiembrie 1999, pârâta conform art. 64-55 C. proc. civ., a chemat în judecată pe Ministerul Finanţelor Publice, arătând că, întrucât ea doar administrează bunul revendicat, acesta este titularul dreptului de proprietate în calitate de reprezentant al Statului Român, conform art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa nr. 125 din 31 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar apelul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 213 A din 19 aprilie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Recursul declarat de reclamanţi a fost admis prin Decizia nr. 5038 din 8 decembrie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, instanţa supremă casând hotărârile date în primă instanţă şi în apel şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti în vederea identificării imobilului în litigiu pe bază de probe clare, neechivoce, verificarea identităţii dintre imobilul pretins şi cel menţionat în anexa la Decretul nr. 92/1950, departajarea spaţiilor în litigiu de cele care exced acestuia prin intermediul unei noi expertize tehnice, numai după lămurirea tuturor aspectelor de fapt putând fi soluţionată pricina.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 605 din 30 aprilie 2002, prin care a respins ca nefondate atât acţiunea principală cât şi cererea de arătare a titularului dreptului, după ce a luat act că, la termenul din 9 aprilie 2002, reclamanţii au micşorat câtimea obiectului procesului la nivelul suprafeţelor spaţiilor aşa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică.
Instanţa de rejudecare a constatat că, deşi au fost administrate probele dispuse de instanţa de recurs, nu s-a reuşit delimitarea spaţiilor din imobil rămase în proprietatea autoarelor reclamanţilor de cele construite de cei 4 cumpărători de părţi indivize din teren, astfel că reclamanţii nu au dovedit că sunt îndreptăţiţi să revendice spaţii concrete din imobil.
Cu privire la cererea pârâtei, tribunalul a statuat că imobilul administrat de pârâtă nu face parte din domeniul public, ci din domeniul privat al statului conform HG nr. 854/2000, astfel că Ministerul Finanţelor Publice nu poate sta în proces ca reprezentant în temeiul Legii nr. 213/1998.
Prin Decizia civilă nr. 438 A din 24 septembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu dispozitivul rectificat sub aspectul unor erori materiale prin Încheierea din 22 octombrie 2003 dată de aceeaşi instanţă, au fost admise apelurile declarate, iar sentinţa civilă nr. 605 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost schimbată în sensul că au fost admise atât acţiunea principală precizată, cât şi cererea de arătare a titularului dreptului, fiind obligaţi pârâţii RA A.P.P.S., Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor D.D.P. şi B.I.V. imobilul situat în Bucureşti, strada A., colţ cu strada V., compus din încăperile nr. 1-37 de la subsol, încăperile nr. 1-34 de la parter, încăperile nr. 1 şi nr. 2 de la etajul 1 al construcţiei, precum şi suprafaţa de 394 mp din terenul de 850 mp, conform raportului de expertiză întocmit de Ş.G., parte integrantă a hotărârii.
Cu privire la structura imobilului, instanţa de apel a constatat că a fost pe deplin lămurită prin raportul de expertiză întocmit şi omologat în apel, spaţiile menţionate în dispozitiv fiind cele rămase în proprietatea autoarelor reclamanţilor, delimitate de cele ulterior construite de cumpărătorii unor părţi din teren.
Referitor la regimul juridic al imobilului, instanţa de apel a reţinut că imobilul nu a fost naţionalizat şi nu a trecut în alt mod în proprietatea statului, iar H.C.M. nr. 776/1950 nu poate reprezenta titlul statului asupra imobilului, deoarece sub incidenţa acestei hotărâri au intrat numai imobile reţinute de către Partidul Muncitoresc Român, nenaţionalizate, de unde rezultă recunoaşterea împrejurării că imobilul nu a fost naţionalizat, iar proprietatea nu putea fi afectată decât cu justă despăgubire şi nu prin „reţinere" de către partid.
Cu referire la cererea de arătare a titularului dreptului s-a reţinut că imobilul figurează în anexa nr. 4 la HG nr. 533/2002, care completează HG nr. 854/2000, ca făcând parte din domeniul privat al statului, Ministerul Finanţelor Publice reprezentând statul titular al dreptului de proprietate.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs RA A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, prin amândouă recursurile cerându-se casarea deciziei atacate şi păstrarea sentinţei primei instanţe.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta RA A.P.P.S. susţine că Decizia atacată este nelegală prin faptul că nu menţionează starea de indiviziune perpetuă şi forţată a reclamanţilor asupra părţilor din construcţie restituite şi asupra terenului în cote egale de câte ½, ceea ce face imposibilă executarea, precum şi prin aceea că instanţa de apel a admis acţiunea, deşi reclamanţii nu au dovedit în concret care sunt spaţiile pe care le revendică, fiind greşit procedeul folosit prin raportul de expertiză omologat, prin care spaţiile revendicate au fost deduse prin eliminarea suprafeţelor din construcţie şi din teren care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare.
Susţine pârâta că asemenea modalitate de identificare nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, nefiind exclusă posibilitatea de a exista şi alte notificări, bazate pe alte acte translative de proprietate decât cele depuse la dosarul cauzei formulate la alte organe locale ale administraţiei de stat, regii sau societăţi necunoscute încă.
Concomitent, pârâta a solicitat suspendarea executării deciziei atacate până la soluţionarea recursului.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost invocat şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în dezvoltarea căruia au fost formulate următoarele critici:
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, precum şi pe cele ale art. 2 din Legea nr. 213/1998, care, coroborate cu faptul că reclamanţii nu au cerut suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, impuneau respingerea acţiunii ca inadmisibilă, consecinţă a încălcării principiului procesual electa una via non datur recursus ad alteram de către reclamanţi, care au utilizat concomitent calea dreptului comun, cât şi procedura specială prevăzută prin Legea nr. 10/2001 pentru realizarea aceloraşi pretenţii;
- aceeaşi instanţă de apel a reţinut în mod greşit că imobilul în litigiu „nu a fost naţionalizat şi nu a trecut în alt mod în proprietatea statului", rezumându-se la calificarea H.C.M. nr. 776/1950 ca dovadă suficientă a inexistenţei naţionalizării, neobservând însă că în baza H.C.M. nr. 776/1950 a fost întocmit procesul-verbal din 30 martie 1971, transcris sub nr. 739 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care Statul Român a devenit proprietarul imobilului;
- în realitate, în modul arătat, dreptul de proprietate al statului a fost intabulat în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 218/1960, fiind incidente şi dispoziţiile Decretului nr. 712/1966, astfel că preluarea de către stat s-a făcut în aplicarea unor acte normative succesive (H.C.M. nr. 766/1950, Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966) aflate în concordanţă cu ordinea constituţională de la acea vreme, ceea ce impune concluzia că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 3/1993, nr. 27/1993, nr. 73/1995, nr. 176/1997, nr. 180/1997, nr. 622/1997 şi altele.
Prin Încheierea din 25 mai 2004 dată în dosarul de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de pârâta-recurentă RA A.P.P.S. şi a dispus suspendarea executării deciziei recurate până la soluţionarea recursurilor.
Recursurile sunt nefondate pentru cele ce succed.
1. Acţiunea dedusă acestei judecăţi aparţine dreptului comun şi a fost introdusă anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, astfel că nu este supusă procedurii speciale reglementată prin legea specială, nefiind incidente dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, neputând fi primită susţinerea încălcării celor din urmă prevederi legale.
Aceleaşi acţiuni la data introducerii ei, 9 decembrie 1998, nu îi erau aplicabile nici dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul revendicat, calificat de reclamanţi ca fiind preluat de stat fără un titlu valabil, nu făcea obiectul unei legi speciale de reparaţie, la acea dată existând o singură asemenea lege, anume Legea nr. 112/1995, care reglementa situaţia juridică a unor imobile trecute în proprietatea statului cu titlu.
De asemenea, nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 intrată în vigoare pe parcursul judecării cauzei de faţă, care au permis persoanelor îndreptăţite să aleagă calea legii speciale, renunţând la judecarea acţiunilor de drept comun ori solicitând suspendarea acelei cauze.
În aplicarea menţionatei prevederi legale, dreptul de opţiune aparţine în exclusivitate titularului acţiunii, iar nu părţii adverse sau instanţei de judecată.
Dar, alin. (1) trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi art. 47 în sensul că, neoptând pentru una din variantele arătate, reclamanţii pot continua acţiunea de drept comun, eventuala respingere a acesteia dându-le dreptul de a utiliza procedura legii speciale.
Aşadar, textele legale analizate şi principiul electa una via nu conduc la ideea inadmisibilităţii acţiunii civile de drept comun utilizată de reclamanţi în procesul de faţă.
2. Determinantă în calificarea titlului statului este modalitatea concretă din momentul preluării imobilului.
Sub acest aspect situaţia este pe deplin lămurită, nefiind contestată de pârâţi, în sensul că imobilul a fost preluat în fapt în anul 1949 prin evacuarea locatarilor, fără a exista nici un titlu de preluare.
Ulterior, prin Hotărârea nr. 776/1950 a Consiliului de Miniştri s-a dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în folosinţa gratuită a Partidului Muncitoresc Român, iar prin procesul-verbal din 30 martie 1971 Partidul Comunist Român a propus transcrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român în temeiul Decretului nr. 218/1960 şi Decretului nr. 712/1966, transcriere care a fost operată la data de 8 aprilie 1971.
Concluzionând, imobilul a fost preluat de stat fără titlu în anul 1949, s-a aflat în folosinţă de partid până la 8 aprilie 1971, iar de la această dată a figurat oficial ca proprietate de stat.
În aceste condiţii, nu se poate aprecia că titlul statului este dat de H.C.M. nr. 776/1950, dar nici de Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966, dat fiind că se bazează pe o posesiune „fundată şi conservată" prin violenţă în sensul prevăzut în art. 1851 C. civ., care nu poate fi caracterizată ca netulburată, condiţie menţionată în art. 1847 din acelaşi cod.
Corect, ca urmare, instanţa de apel a statuat lipsa titlului statului şi a admis acţiunea în revendicare.
3. Raportul de expertiză tehnică răspunde obiectivelor fixate de instanţă şi este judicios întocmit.
Modalitatea de identificare a părţii din imobil pentru care a fost admisă acţiunea este corectă şi singura posibilă faţă de evoluţia în timp a construcţiei şi de actele juridice succesive de înstrăinare a altor părţi din imobil.
Într-adevăr, fiind deplin dovedit că la un moment dat şi într-o anume stare imobilul s-a aflat în ansamblul său în proprietatea autoarelor reclamanţilor, numai prin departajarea părţilor succesiv vândute, determinate concret în raport cu elementele de identificare descrise în actele de înstrăinare, s-a putut stabili ceea ce s-a aflat în proprietatea autoarelor la data preluării de către stat.
De altfel, prin recurs nici nu se propune o altă modalitate de identificare, de natură să elimine echivocul pretins.
4. Nu constituie temei de recurs faptul că imobilul a fost restituit în indiviziune reclamanţilor, asemenea imputată nelegalitate prejudiciind eventual pe fiecare dintre reclamanţi, care însă au achiesat prin nerecurare şi neîmpiedicând cu nimic executarea hotărârii.
5. Posibilitatea existenţei altor notificări nu este de natură a schimba soluţia dată cauzei, fiind enunţată ipotetic şi rezolvabilă în afara procesului de faţă.
6. Considerentele anterioare răspund tuturor susţinerilor din cele două recursuri şi impun concluzia netemeiniciei recursurilor, care urmează a fi respinse potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
7. Dat fiind că reclamanţii nu au pretins despăgubiri pentru prejudicii cauzate în urma exercitării recursurilor, cauţiunea depusă de pârâta RA A.P.P.S. cu prilejul cererii de suspendare a executării va fi restituită în temeiul prevederilor art. 300 alin. ultim teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 438 A din 24 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Dispune restituirea către RA A.P.P.S. a cauţiunii în sumă de 10 milioane lei plătită cu ordinul de plată nr. 986 din 4 mai 2004 la C.E.C., sucursala Victoria.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1215/2003. Civil. Iesire din indiviziune.... | ICCJ. Decizia nr. 1108/2003. Civil. LG.10/2001. Recurs → |
|---|
