ICCJ. Decizia nr. 1400/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1400
Dosar nr. 3311/2003
Şedinţa publică din 23 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 1076 din 21 martie 2001 adresată Primăriei municipiului Brăila, numita G.V., în nume propriu şi al moştenitorilor defunctei V.P.(fostă C.), a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru o parte din imobilul situat în Brăila, rămas ca moştenire în urma donaţiei făcută de V.C. nepotului său T.S. şi anume pentru apartamentul în suprafaţă de 56 mp situat la parterul imobilului, bun naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 93 din listele anexe.
Primarul municipiului Brăila, prin dispoziţia nr. 7378 din 24 septembrie 2002, a respins solicitarea numitei G.V. cu motivarea că petenta nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită, iar situaţia imobilului revendicat a fost definitiv şi irevocabil soluţionată în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 112/1995. Conform prevederilor acestei legi, imobilul a fost revendicat de T.E. şi în baza Hotărârii nr. 1053 din 9 septembrie 1999 a Consiliului judeţean Brăila şi a sentinţei civile nr. 5350 din 26 iulie 1999 a Judecătoriei Brăila numitei T.E. i s-au acordat despăgubiri, pe care le-a încasat.
La data de 22 octombrie 2002 G.V., în nume propriu şi ca mandatară a numiţilor B.M., P.E., V.M. şi B.V. a contestat în justiţie dispoziţia dată de Primarul Municipiului Brăila, solicitând anularea ei şi restituirea în natură a imobilului situat în Brăila.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul revendicat, care a aparţinut mătuşei reclamanţilor, P.(fostă C.)V., este compus din şase apartamente din care unul a fost donat lui S.T., nepotul defunctei şi vărul reclamanţilor. Revendicarea imobilului de către T.E. s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 112/1995 deoarece apartamentul donat lui S.T. a fost naţionalizat fără titlu şi nu făcea obiectul acestei legi, iar pentru celelalte cinci apartamente, naţionalizate de la P.(fostă C.)V., numita T.E. nu avea vocaţie succesorală.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Brăila, secţia civilă, prin sentinţa nr. 505 din 20 decembrie 2002, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut şi motivat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1869/1921 de Tribunalul Brăila şi transcris la acelaşi tribunal sub nr. 3021 din 11 noiembrie 1921 imobilul din Brăila, a aparţinut lui C.(P.)V. Defuncta a fost sora lui B.N., tatăl reclamantei G.V., a lui B.E., tatăl lui B.M. şi a lui B.C., tatăl celorlalţi trei reclamanţi (P.E., V.M. şi B.V.). Faţă de actele analizate, tribunalul a constatat că reclamanţii au calitate procesuală activă; în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 10/2001, făcând parte din categoria moştenitorilor colaterali.
Pe fond însă, acţiunea formulată nu a fost primită întrucât prin sentinţa civilă nr. 5350 din 26 iulie 2002 a Judecătoriei Brăila, definitivă prin neexercitarea căilor de atac, imobilul ce formează obiectul litigiului de faţă a fost restituit lui T.E., caz în care tribunalul a aplicat prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 potrivit cu care, dacă după data pronunţării hotărârii de restituire a imobilului, apar şi alte persoane cu vocaţie succesorală, aceştia din urmă îşi pot valorifica dreptul printr-o acţiune de drept comun.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanţii G.V. şi B.M. a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 40/A din 14 martie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a motivat că „reclamanţii au optat pentru o acţiune a cărei finalitate era previzibilă întrucât aşa cum afirmă aveau deja cunoştinţă despre existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care pentru imobilul respectiv se acordă despăgubiri unei alte persoane. În situaţia în care s-ar admite punctul de vedere al reclamanţilor, de restituire în natură a imobilului, s-ar ajunge la un paradox juridic, nefiind posibilă acordarea de despăgubiri şi consecutiv restituirea în natură, pentru persoane diferite. În această situaţie ar fi pronunţate hotărâri judecătoreşti contradictorii, ceea ce ar duce în viitor la generarea de alte litigii, cu consecinţe nefaste asupra părţilor, care pentru a-şi valorifica dreptul lor, ar fi prejudiciate prin temporizarea rezolvării acestora".
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a menţinut sentinţa tribunalului, în termen legal, a declarat recurs reclamanta G.V. care a criticat hotărârile pronunţate în cauză pe motiv că instanţele au încălcat prevederile art. 19 alin. (4) şi art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 1 şi 5 din Legea nr. 112/1995 şi că de situaţia creată se face vinovat reprezentantul Consiliului Local Brăila care nu a exercitat căile legale de atac împotriva sentinţei care a dat câştig de cauză numitei T.E.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
La data de 25 iulie 1996 numita T.E. s-a adresat Comisiei judeţene Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Brăila. Prin Hotărârea nr. 1035 din 7 mai 1999 a acestei comisii s-a respins cererea formulată de T.E. pe motiv că nu există identitate între persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la Decretul nr. 92/1950, respectiv V.C. şi fostul proprietar S.T.
Nemulţumită de soluţia dată de comisie, numita T.E. s-a adresat instanţei şi prin sentinţa civilă nr. 5350 din 26 iulie 1999 Judecătoria Brăila a admis contestaţia formulată de T.E., a desfiinţat Hotărârea nr. 1035 din 7 mai 1999 şi a obligat Comisia Judeţeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 la plata de despăgubiri ce urmau a fi calculate conform art. 12 din Legea nr. 112/1995.
Sentinţa Judecătoriei Brăila a rămas definitivă şi irevocabilă ca urmare a neexercitării căilor de atac de reformare şi, datorită prevederilor legale în vigoare la acea dată, nu a fost nici motivată, aşa încât nu se cunosc considerentele pentru care instanţa a ajuns la concluzia desfiinţării hotărârii dată de comisie.
Important pentru recursul de faţă este că, odată cu întreprinderea de demersuri conform Legii nr. 10/2001, reclamanţii G.V. şi B.V. au formulat şi plângere penală contra lui T.E., solicitând organelor de urmărire penală cercetarea acesteia pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals în declaraţii şi uz de fals. Reclamanţii au mai cerut şi efectuarea de cercetări faţă de persoanele din cadrul Comisiei Judeţene Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care nu au exercitat căile legale de atac împotriva sentinţei prin care s-au acordat despăgubiri numitei T.E.
Procurorul şi prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila au respins plângerea formulată de cei doi reclamanţi, soluţie confirmată de Judecătoria Brăila prin sentinţa penală nr. 467 din 17 februarie 2004. împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta G.V., recurs ce i-a fost respins prin Decizia penală nr. 121 din 16 aprilie 2004 a Tribunalului Brăila, secţia penală.
În justificarea soluţiei de respingere a recursului, instanţa penală a reţinut, printre altele: „Ne aflam astfel în faţa unei succesiuni legale şi faţă de actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că şi alte persoane printre care şi recurenta de faţă ar fi fost îndreptăţite la despăgubiri alături de T.E. dacă ar fi formulat cerere conform Legii nr. 112/1995. Numai că singura persoană care şi-a valorificat în termen legal dreptul de a solicita despăgubiri a fost T.E. culegând astfel întreaga succesiune".
Conform art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „persoanele îndreptăţite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condiţiile prezentei legi".
Textul citat se referă la trei categorii de persoane îndreptăţite: 1) persoanele care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995; 2) persoanele care au formulat cereri potrivit acestei legi, dar acestea nu au fost soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; 3) persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr. 112/1995, dar acestea au fost respinse.
În acord cu Decizia penală mai susmenţionată, reclamanţii în cauza de faţă fac parte în două din cele trei categorii amintite: reclamanţii G.V., B.M., P.E. şi V.M. nu au formulat cu referire la imobilul litigios vreo cerere în baza prevederilor Legii nr. 112/1995; reclamantul B.V. a formulat o atare cerere, dar aceasta a fost respinsă, deoarece a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995.
Doctrina nu este unanimă în a desluşi natura juridică a instituţiei introdusă prin textul citat. Astfel, s-a susţinut că prin art. 19 din Legea nr. 10/2001 a operat o repunere în termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 112/1995 a persoanelor îndreptăţite, ori, din contra, că prin art. 19 a fost creat un nou drept de care pot beneficia foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe sau moştenitorii acestora, locuinţe care nu mai pot fi restituite în natură. Doctrina este însă unanimă în a explica raţiunea textului şi anume că prin art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a urmărit să înlăture posibilitatea creării unei discriminări în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri prin echivalent, între persoanele îndreptăţite care au urmat procedura Legii nr. 112/1995 şi persoanele care nu au urmat această procedură.
Pe de altă parte, potrivit art. 52 din Legea nr. 10/2001 „la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziţii contrare". Este de observat astfel că dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 prin care alte persoane cu vocaţie succesorală, ivite după pronunţarea hotărârii, erau îndreptate pentru valorificarea drepturilor la acţiunea de drept comun, au fost implicit abrogate de prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Desigur că situaţia prezentă poate crea, aparent, nu paradox. Dar în conflictul de drepturi şi interese între persoana care a obţinut o despăgubire peste cota succesorală ce i se cuvenea şi persoana care, neurmând procedura Legii nr. 112/1995 nu a primit despăgubirea (măsura reparatorie) cuvenită, Legea nr. 10/2001 a preferat-o, din considerente de echitate, pe aceasta din urmă.
Realitatea constatată în procesul penal şi anume că pentru imobilul din Brăila, erau îndreptăţite la măsuri reparatorii şi alte persoane cu vocaţie succesorală decât aceea care a încasat despăgubirea integrală în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dată în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi ignorată şi nu poate justifica, în nici un caz, soluţia de respingere a acţiunii promovată de celelalte persoane îndreptăţite numai pentru considerentul că o terţă persoană a încasat acea despăgubire.
Faţă de cele ce preced, şi ţinând seama că instanţele au soluţionat pretenţiile reclamanţilor în temeiul unui text de lege abrogat, ceea ce echivalează cu nerezolvarea în fond a cauzei, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor şi reluarea judecăţii la tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei nr. 40 A din 14 martie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 505 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Brăila şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1392/2003. Civil. Actiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 1431/2003. Civil. Restituire... → |
|---|
