ICCJ. Decizia nr. 1431/2003. Civil. Restituire bunuri-îndreptare eroare materiala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.1431
Dosar nr. 3177/2003
Şedinţa publică din 23 februarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B.I.Ş.A. şi B.E.C. căsătorită F. au chemat în judecată Muzeul Naţional de Artă şi Ministerul Culturii şi cultelor pentru a fi obligaţi să restituie în proprietatea reclamanţilor sculptura lui Constantin Brîncuşi intitulată „Supliciu".
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că sculptura în discuţie a aparţinut bunicii paterne B.L. fiind declarată şi înregistrată sub nr. 4905 din 3 martie 1975 la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional.
Urmare unui proces penal în care tatăl reclamanţilor a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, sculptura „Supliciu" de Constantin Brîncuşi a fost ridicată de la depozitarul P.S. căruia îi fusese încredinţată spre păstrare şi predată Muzeului de Artă al României în mod abuziv în 1986. În cadrul procesului civil, s-a reţinut fără să existe vreo probă în acest sens, că tatăl reclamanţilor a încercat să înstrăineze sculptura unui cetăţean străin. Pe cale de consecinţă aplicarea Legii nr. 63/1974 s-a făcut în mod abuziv cu scopul vădit de deposedare a bunicii paterne care, de altfel, a şi decedat în timpul procesului, moştenitorii acesteia fiind reclamanţii care la acea dată erau minori şi nu au fost citaţi în cauză, ca de altfel nici autoritatea tutelară care ar fi trebuit să le apere interesele.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
Printr-o precizare de acţiune reclamanţii au învederat că potrivit certificatului de moştenitor nr. 534 din 11 iulie 1985 emis de fostul notariat de Stat al sectorului IV sunt singurii succesori ai defunctei B.L., proprietara sculpturii în litigiu şi în această calitate, ca nepoţi de fiu, solicită restituirea în deplină proprietate şi posesie a lucrării ce completează masa succesorală a autoarei lor avându-se în vedere că tatăl lor B.N., fiul autoarei a renunţat la succesiune.
Au mai arătat că prin sentinţa penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 Judecătoria sectorului IV Bucureşti a reţinut în sarcina tatălui lor B.N., săvârşirea infracţiunii prev. de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 62/1974 şi l-a condamnat la 3 ani închisoare şi 2 ani interdicţia drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) conf. art. 65 C. pen., constatând graţiată pedeapsa conform art. 2 din Decretul nr. 185/1986.
De asemenea, în baza art. 27 alin. (3) din Legea nr. 63/1974 s-a dispus confiscarea în folosul statului a sculpturii „Supliciu" deja ridicată şi depusă la Muzeul de Artă al României conform procesului verbal încheiat de organul de urmărire penală.
Hotărârea a rămas definitivă.
Or, la data pronunţării instanţei penale, proprietara sculpturii bunica paternă B.L., era decedată (24 martie 1983), iar singurii moştenitori erau reclamanţii, astfel că în mod greşit instanţa penală a reţinut că sculptura în litigiu fusese moştenită de fiul acesteia B.N. şi a procedat la confiscarea ei, act ce i-a prejudiciat ş a împiedicat complinirea masei succesorale cu respectivul bun.
În drept reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 653 şi urm. C. civ. raportate la art. 80 din Legea nr. 182/2000 cu aplicarea art. 78 din Legea nr. 36/1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1574 din 28 octombrie 2002 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.
De asemenea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
În consecinţă a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să restituie reclamanţilor statueta „Supliciu" executată de Constantin Brîncuşi.
În motivarea soluţiei instanţa de fond a reţinut că sculptura „Supliciu" a lui Constantin Brîncuşi a aparţinut autoarei B.L. fiind înregistrată la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional sub nr. 4905 din 3 martie 1975. Opera a fost încredinţată spre păstrare lui P.S.
Prin hotărâre penală rămasă definitivă, B.N. fiul autoarei B.L. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 3 ani închisoare, pedeapsă graţiată, dispunându-se şi confiscarea sculpturii în discuţie care a fost ridicată şi predată Muzeului de Artă al României cu procesul-verbal de predare în custodie nr. 1609 din 2 iulie 1986.
B.L. a decedat la 24 martie 1985 şi a fost moştenită de reclamanţi ca nepoţi de fiu, B.N. renunţând expres la succesiunea mamei sale.
Pe cale de consecinţă, întreaga masă succesorală a autoarei B.L., inclusiv sculptura „Supliciu" a revenit reclamanţilor care astfel au dobândit dreptul de proprietate asupra sculpturii.
Din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut că măsura confiscării respectivei sculpturi, luată în procesul penal, era lipsit de efecte juridice deoarece fusese confiscat un bun ce aparţinea altei persoane decât autorul faptei penale şi prin urmare nu era opozabilă reclamanţilor.
Astfel fiind, reclamanţii şi-au probat calitatea procesuală activă cât şi pe aceea de proprietari ai statuetei în dispută şi prin urmare erau îndrituiţi să o revendice şi cum la data litigiului bunul se află în posesia Muzeului Naţional de Artă al României acesta avea calitate procesuală pasivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 129 A din 3 martie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva sentinţei civile nr. 1574 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu motivarea că reclamanţii au răsturnat prezumţia relativă de proprietate a statului asupra sculpturii în dispută întrucât şi-au dovedit calitatea de proprietari neposesori ca succesori în drepturi ai adevăratei proprietare, autoarea B.L.
Din această perspectivă, acţiunea în revendicare nu era inadmisibilă şi nu modifica dispoziţiile cu caracter penal privind vinovăţia inculpatului B.N. de a fi încercat să vândă în mod nelegal statueta în litigiu care face parte din Patrimoniul cultural naţional.
De asemenea, confiscarea unui bun în procesul penal pentru care făptuitorul nu avea un drept de proprietate nu putea aduce atingere patrimoniului reclamanţilor al căror drept de proprietate asupra bunului s-a constituit legal prin succesiune, astfel încât în mod corect a fost admisă acţiunea.
În contra menţionatei decizii au declarat recurs pârâtele Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii şi Cultelor primul invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cel de-al doilea dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
Ambele recurente au învederat că titlul statului asupra statuetei „Supliciu" de Constantin Brîncuşi îl constituia sentinţa penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului IV Bucureşti rămasă definitivă prin care în sarcina lui B.N., tatăl reclamanţilor, s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prev. de art. 27 din Legea nr. 63/1974 constând în aceea că a încercat înstrăinarea statuetei ce făcea parte din patrimoniul cultural naţional către o persoană fizică străină şi ca urmare, conform alin. (3) al textului menţionat bunul a fost confiscat.
Cum hotărârea invocată a intrat în puterea lucrului judecat şi nu a fost desfiinţată prin exercitarea căilor de atac, prevăzute de legea penală, nu existau temeiuri pentru restituirea respectivei lucrări către reclamanţi.
Cu alte cuvinte, întrucât în speţă reclamanţii nu au produs o dovadă din care să rezulte că respectiva hotărâre penală ar fi fost desfiinţată urmează a conchide că sentinţa penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului V fiind în vigoare statul continuă să fie proprietarul lucrării „Supliciu" de Constantin Brîncuşi.
Ministerul Culturii a mai învederat şi că potrivit certificatului de moştenitor nr. 534 din 11 iulie 195 urmare dezbaterii succesiunii autoarei B.L. decedată la 24 martie 1985, reclamanţii ca nepoţi de fiu, minori la acea dată, au acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar, iar în masa succesorală înscrisă în respectivul certificat nu figura şi statueta în litigiu.
Astfel fiind, rezultă că reclamanţii nu au moştenit şi bunul revendicat cât timp acesta nu se afla în patrimoniul autoarei la data deschiderii succesiunii şi prin urmare nu aveau calitate procesuală activă pentru a promova acţiunea.
S-a mai susţinut că faţă de dispoziţiile art. 1909 C. civ. s-a născut în favoarea Statului Român o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate asupra statuetei în litigiu având în vedere că acesta o deţinea şi în baza unei hotărâri penale definitive, hotărâre ce constituie până la proba contrară titlu valabil, iar oricum posesia unui bun mobil valorează titlu de proprietate.
În schimb, certificatul de moştenitor prezentat de reclamanţi nu constituie titlu de proprietate nici măcar pentru bunurile înscrise în cuprinsul său între care statueta în dispută de altfel, nici nu figura.
Din această perspectivă greşit instanţele au cenzurat hotărârea penală menţionată, care nefiind desfiinţată era opozabilă chiar şi reclamanţilor care nu au răsturnat prezumţia absolută şi irefragabilă de proprietate ce opera în favoarea statului.
Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 22 C. proc. pen. instanţa şi-a depăşit atribuţiile şi competenţa, aceasta neputând aprecia modalitatea de soluţionare a unei cauze penale finalizată prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat şi care nu a fost atacată sau desfiinţată.
Recursurile sunt fondate pentru motivele ce succed.
Este necontestat în cauză că sculptura „Supliciu" aparţinând lui Constantin Brîncuşi a constituit proprietatea autoarei B.L. decedată la 24 martie 1985.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 534 din 11 iulie 1985 emis de Notariatul de stat local al sectorului VI Bucureşti, succesorii defunctei B.L. erau nepoţii de fiu B.I.Ş.A. şi B.E.C., minori, în cote de câte ½ fiecare, tatăl acestora şi fiul defunctei, respectiv B.N. renunţând la succesiune conform declaraţiei autentificate sub nr. 111/1985 (dosar nr. 7268/2001).
În faţa notarului de stat, conform deciziei nr. 533 din 26 iunie 1985 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului Popular al sectorului 3 a fost desemnată să reprezinte interesele succesorilor minori P.R.D., mama acestora, iar succesiunea să fie acceptată sub beneficiu de inventar (dosar nr. 7268/2001).
Din observarea menţionatelor înscrisuri rezultă că în masa succesorală nu a figurat şi statueta „Supliciu" de Constantin Brîncuşi.
Conform considerentelor sentinţei penale nr.1905/4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului IV Bucureşti, după decesul autoarei B.L., fiul acesteia, B.N. fiind în posesia respectivei statuete a încredinţat-o spre păstrare martorilor specificaţi în cuprinsul hotărârii şi de asemenea a efectuat demersuri pentru înstrăinarea ei unui cetăţean american (dosar nr. 7268/2001).
Or, atari demersuri constituie acte de acceptare tacită a succesiunii autoarei B.L. şi din această perspectivă, declaraţia ulterioară de renunţare expresă la succesiunea mamei sale este lipsită de efecte juridice.
Conf. art. 27 alin. (2) din Legea nr. 63/1974 în vigoare la acea dată „încercarea de înstrăinare a bunurilor din patrimoniul cultural naţional către persoanele fizice sau juridice străine" constituia infracţiune, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, bunurile se confiscă.
Prin urmare, textul legal citat, având ca scop ocrotirea patrimoniului cultural naţional, stabilea în afara sancţiunilor penale aplicabile în cazul comiterii faptelor incriminate şi măsura suplimentară a confiscării respectivelor bunuri, fără a distinge după cum infracţiunea era comisă de titularul dreptului de proprietate asupra respectivului bun sau de către o altă persoană, fie chiar şi terţ, în raport de bunul ce aparţinea patrimoniului cultural naţional.
Astfel fiind, chiar dacă s-ar reţine teza formulată de reclamanţi potrivit căreia, tatăl lor B.N. nu ar fi avut calitatea de proprietar asupra statuetei în litigiu, încă măsura confiscării ei, urmare săvârşirii de către acesta a infracţiunii prev. de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 63/1974 era în acord cu prevederile art. 27 alin. (3) din lege.
Or, sentinţa penală nr. 1905 din 4 noiembrie 1986 a Judecătoriei sectorului IV Bucureşti a rămas definitivă, astfel că şi măsura confiscării sculpturii „Supliciu" de Constantin Brîncuşi, depusă la Muzeul de Artă urmare aplicării art. 27 alin. (3) din Legea nr. 63/1974 s-a consolidat, respectiva hotărâre constituind titlul de proprietate al statului asupra bunului respectiv şi fiind opozabilă tuturor.
Aşa se şi explică de ce în certificatul de moştenitor nr. 534/1985 (dosar nr. 7268/2001) bunul în discuţie nu figurează în masa succesorală a autoarei B.L., iar încercarea ulterioară a reclamanţilor de a obţine o completare a masei succesorale şi cu respectivul bun a avut ca rezultat emiterea de către notar a unei încheieri de suspendare nr. 53 din 10 septembrie 2002 până la soluţionarea pe cale judecătorească a acestui aspect (dos. nr. 7268/2001).
Prin urmare, cât timp titlul statului asupra statuetei în dispută, nu a fost desfiinţat, iar acest titlu provenea ca efect al unei fapte penale constatate şi sancţionate prin hotărâre penală definitivă, solicitarea reclamanţilor de recuperare a respectivului bun era lipsită de temei legal.
De altfel, la 4 octombrie 2001 când au promovat acţiunea reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate în orice mod de autorităţi ale statului revendicate de proprietarii de drept vor fi restituite acestora de instituţiile care le-au preluat pe baza unei hotărâri judecătoreşti.
Or, din cele expuse rezultă cu evidenţă că statueta în dispută a fost preluată în baza unei sentinţe penale definitive care şi-a produs efectele şi cât timp respectiva hotărâre nu a fost desfiinţată prin căile de atac prevăzute în codul de procedură penală, ceea ce în speţă reclamanţii nu au dovedit, nu se poate susţine că ar fi fost preluată „în orice mod" şi deci textul invocat de reclamanţi nu era aplicabil.
În speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 480 C. civ., de asemenea invocate de reclamanţi ca temei juridic al acţiunii întrucât textul legal evocat vizează exclusiv revendicarea bunurilor imobile, iar în speţă bunul în litigiu este un bun mobil.
Faţă de cele ce preced recursurile declarate de pârâţi urmează a fi admise, a casa hotărârile atacate şi în fond a respinge acţiunea reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva deciziei civile nr. 129 A din 3 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 1574 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, în fond, respinge acţiunea promovată de reclamanţii B.I.Ş.A. şi B.E.C., ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februari.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1400/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1175/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs → |
|---|
