ICCJ. Decizia nr. 1675/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1675
Dosar nr. 3826/2003
Şedinţa publică din 4 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 727 din 11 septembrie 2002,Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei A.A.C., astfel cum a fost restrânsă şi modificată şi a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General, să lase acesteia în deplină proprietate şi posesie, cele două apartamente situate la etajul 2 al imobilului situat în Bucureşti, şi cota indiviză din terenul de 153,98 mp de sub construcţie, astfel cum au fost individualizate, prin raportul de expertiză întocmit de ing. C.M. şi omologat de instanţă.
S-a reţinut că reclamanta este unica moştenitoare legală a bunicilor paterni, proprietari ai imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 24410/1926 şi certificatelor de moştenitor depuse la dosar.
Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 23, fără respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar şi adevăratul proprietar, omiţând a fi trecută şi coproprietara A.C. În ceea ce-l priveşte pe A.D., acesta fiind pensionar la data naţionalizării făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a concluzionat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, ceea ce îndreptăţeşte reclamanta la formularea acţiunii în revendicare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu Decizia civilă nr. 183 din 17 aprilie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii A.V. şi A.L., constatând că tribunalul a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză şi a apreciat just probele de la dosar.
Împrejurarea invocată de pârât în apel, în sensul că proprietarii închiriau imobilul, nu poate conduce la concluzia că aceştia se încadrau în art. I din Decretul nr. 92/1950.
Referindu-se la apelul intervenienţilor, Curtea având în vedere renunţarea reclamantei la judecată pentru apartamentul nr. 1, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către intervenienţi, a constatat că intervenienţii nu mai justifică un înţeles legitim, născut, actual, personal şi direct în formularea cererii.
Considerentele deciziei de casare a fostei Curţi Supreme de Justiţie nr. 1379/2001 care recomandau instanţei de rejudecare să anuleze şi aspectele invocate în cererea de intervenţie, rămân fără efect, de vreme ce în baza art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea reclamantei la revendicarea apartamentelor vândute foştilor chiriaşi. S-a concluzionat că o soluţie contrară, ar conduce la încălcarea principiului disponibilităţii părţii, care guvernează procesul civil.
Interesul intervenienţilor nu poate fi justificat de notificarea adresată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei Capitalei, prin care a solicitat restituirea în natură a întregului imobil.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General, A.V. şi A.L.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti critică soluţia instanţei de apel, invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi arată că nu s-a luat în considerare adresa Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale sector 1 din care rezultă că foştii proprietari la data naţionalizării, deşi pensionari, încasau chirii şi plăteau impozite pentru acestea, deci erau exploatatori de locuinţe şi se încadrau în prevederile art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Cea de a doua critică se referă la faptul că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu s-a dovedit culpa.
A.V. şi L., invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., susţin că ambele instanţe au nesocotit dispoziţiile art. 268 alin. (3) din acelaşi cod, deoarece odată admisă în principiu cererea de intervenţie, instanţele nu mai pot reveni asupra acesteia. Consideră că cererea de intervenţie reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată şi există posibilitatea rezolvării ei independent de acţiunea principală.
Litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, iar la judecata în fond după casare, la prima zi de înfăţişare, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la cele două apartamente nevândute, existente la etajul al doilea al imobilului şi la terenul aferent acestora şi datorită acestei modificări a acţiunii, în mod greşit instanţa la data de 16 ianuarie 2002, a respins în principiu cererea de intervenţie, nesocotind interesul intervenienţilor de a-şi consolida dreptul de proprietate.
Recurenţii consideră că greşit au concluzionat instanţele că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, nerespectându-se la data naţionalizării identitatea între persoana menţionată ca proprietar şi adevăratul proprietar, deoarece dispoziţiile art. V din Decretul nr. 92/1950 prevăd că imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori se consideră ca aparţinând unui singur proprietar.
La pronunţarea soluţiei, nu s-a analizat cu atenţie faptul că autorul reclamantei, deşi pensionar, se încadra în categoria exploatatorilor de locuinţe, având mai multe apartamente, care erau închiriate, în scopul evident al obţinerii de venituri.
Analizând Decizia, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, dar şi a dispoziţiilor incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că nu este afectată legalitatea acesteia.
Recursurile sunt nefondate.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General
Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950 nu intră în prevederile decretului şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.
Din redactarea acestui articol, rezultă fără putinţă de tăgadă, că legiuitorul a intenţionat să protejeze anumite categorii de persoane, dispunând în mod imperativ că imobilele proprietatea acestora nu se naţionalizează. Dacă ar fi dorit să naţionalizeze imobilele acestora, în cazul în care ar fi considerat că sunt exploatate, ar fi adăugat în afară de situaţia când sunt închiriate.
În aceste condiţii imobilul proprietatea sa nu echivala cu calitatea de exploatator de locuinţe, el făcând-o din necesitatea de a-şi completa veniturile pentru a asigura existenţa sa şi a familiei sale.
Aşa se explică de ce instanţele nu au luat în considerare adresa Direcţiei de Taxe şi Impozite care atesta că autorul reclamantei achita impozit pe chirii.
Art. V din Decretul nr. 92/1950 ar fi fost aplicabil în situaţia în care, toţi cei enunţaţi în text ar fi fost coproprietari şi li s-ar fi aplicat dispoziţiile de naţionalizare, însă în cazul în speţă atât A.D. cât şi coproprietara A.C., erau exceptaţi conform art. II din decret, fiind pensionar şi casnică.
Pe de altă parte, trebuie observat că pricina având mai multe etape procesuale, atât recurentul-pârât cât şi intervenienţii au mai invocat acest motiv de recurs, pe care Înalta Curte nu l-a admis, Decizia civilă nr. 1379 din 6 martie 2001 prin care s-au admis recursurile lor, cu casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, dând îndrumări numai pentru identificarea apartamentelor revendicate şi dovada dreptului de proprietate, nu şi pentru reverificarea exceptării autorului reclamantei de la naţionalizarea imobilelor sale.
Sub acest aspect, s-ar putea concluziona că soluţia instanţelor a intrat în puterea lucrului judecat, însă aşa cum s-a analizat mai sus, critica nu este fondată (cu referire la exceptarea de la naţionalizare a imobilelor pensionarilor care închiriau locuinţe).
Obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată este corectă şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. care prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, declarând apel, iar cererea sa fiind respinsă, sigur că este dovedită culpa sa procesuală de a o determina pe intimata-reclamantă să efectueze cheltuieli pentru a se apăra.
II. Nefondat este şi recursul intervenienţilor.
Cererea de intervenţie formulată şi precizată de A.V. şi A.L. avea ca obiect respingerea acţiunii şi constatarea că ei sunt proprietarii de drept ai apartamentului nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 423/22023 din 3 octombrie 1996 (fila 7 dosar Tribunalul Municipiului Bucureşti 5536/2001).
La fila 22 a aceluiaşi dosar se află procura specială legalizată a reclamantei dată avocatului său, pentru a restrânge acţiunea iniţială la cele două apartamente situate la etajul 2 al imobilului şi terenul aferent.
Conform deciziei civile nr. 2952/2000 a fostei Curţi Supreme de Justiţie, instanţa de rejudecare a fost obligată să se pronunţe asupra cererii de intervenţie, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în baza art. 52 raportat la art. 49 C. proc. civ. a respins în principiu cererea, având în vedere lipsa de interes a acestora, faţă de renunţarea la judecată a reclamantei cu privire la apartamentul intervenienţilor. Nu se poate susţine că ar fi o revenire asupra admiterii în principiu prin încheierea din 5 octombrie 1998 (dosar nr. 5238/1998) deoarece hotărârile anterioare au fost casate cu trimitere spre rejudecare, iar recomandările instanţei supreme erau obligatorii pentru instanţa de rejudecare, printre acestea fiind şi obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie. Mai mult, schimbându-se în parte obiectul acţiunii, instanţa era obligată a se pronunţa în raport de actuala sesizare a instanţei.
Intervenienţii faţă de obiectul acţiunii restrânse, prin renunţarea la revendicarea apartamentelor înstrăinate chiriaşilor şi continuarea judecăţii numai pentru două apartamente asupra cărora nu pot emite pretenţii, nu pot fi decât terţe persoane, ce nu au legătură cu cererea supusă judecăţii.
Împrejurarea că reclamanta a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea întregului imobil, nu are relevanţă în prezenta cauză, aceasta nedemonstrând „înţelesul actual" al intervenienţilor.
Ultima critică a intervenienţilor cu privire la identitatea între persoana menţionată ca proprietar în actul de naţionalizare şi adevăratul proprietar al imobilului şi al exceptării „proprietarilor de la naţionalizare fiind pensionar" şi „casnică", a fost invocată şi de celălalt recurent şi analizată la recursul Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi de intervenienţii A.V. şi A.L. împotriva deciziei civile nr. 183/2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de A.L., A.V. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 183 din 17 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2003. Civil. Contestaţie în anulare | ICCJ. Decizia nr. 154/2003. Civil. Conflict de munca magistrati -... → |
|---|
