ICCJ. Decizia nr. 207/2003. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 207
Dosar nr. 2745/2003
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la 10 iulie 2000 reclamanta S.C. D.N. S.A. Târgu-Mureş, sucursala Deva, a chemat în judecată pârâţii D.I.V.G., D.M.C., C.M.E., C.D.M. şi C.M. pentru a se constata că reclamanta are un drept de retenţie asupra imobilului situat în Geoagiu Băi (Vila 15) înscris în CF 2833 top 3332, 3333 şi 3334 imobil compus din casă, curte şi grădină. Dreptul de retenţie s-a solicitat până la achitarea de către pârâţi în solidar a sumei de 200.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru plusul de valoare adus imobilului de către reclamantă începând cu 7 februarie 1984 – la zi.
În subsidiar s-a solicitat constatarea că valoarea creanţei reprezentând îmbunătăţiri este egală cu valoarea imobilului la data acţiunii.
Pârâţii au formulat o cerere reconvenţională prin care au solicitat evacuarea reclamantei din imobil şi obligarea acesteia să le plătească 300.000.000 lei cu titlu de lipsă de folosinţă în perioada ultimilor 3 ani şi în continuare câte 27.000.000 lei lunar pentru cele 9 locuri de cazare sumă socotită la tariful minim al unui hotel de două stele.
Tribunalul Harghita prin sentinţa civilă nr. 2005 din 20 noiembrie 2002 a admis în parte atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională. A obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 257.936.711 lei reprezentând c/val. îmbunătăţirilor aduse imobilului şi a obligat reclamanta să plătească pârâţilor suma de 300.000.000 lei c/val. folosinţei imobilului pe ultimii 3 ani.
A respins celelalte capete de cerere ale acţiunii principale şi cererii reconvenţionale.
Au fost compensate parţial cheltuielile de judecată şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor, cu acest titlu, suma de 6.432.532 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că imobilul asupra căruia poartă litigiul a fost proprietatea tabulară a antecesorilor pârâţilor şi naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. În 1984 imobilul a fost preluat de O.J.T. Geoagiu Băi în temeiul unui proces-verbal din 7 februarie 1984. Judecătoria Orăştie, prin sentinţa civilă nr. 844/1999, definitivă şi irevocabilă, a dispus retrocedarea Vilei 15 situată în Geoagiu Băi către pârâţi. S-a constatat că la preluare imobilul era degradat ceea ce a determinat realizarea unor lucrări de renovare de către reclamantă. S-a reţinut că valoarea acestor lucrări (în limita celor utile şi necesare) se ridică, potrivit expertizei efectuate, la 257.936.711 lei şi că reclamanta, în calitate de administrator al imobilului, este îndreptăţită să-şi recupereze pe calea unei acţiuni în despăgubiri, îmbunătăţirile suportate, această calitate fiindu-i conferită de art. 12 din Legea nr. 213/1998.
S-a considerat întemeiată şi cererea pârâţilor pentru plata c/val. lipsei de folosinţă a imobilului şi la stabilirea acestei valori s-a avut în vedere drept criteriu preţul practicat pe piaţa liberă pentru o vilă similară în localitate, preţ care depăşeşte cu mult suma pretinsă de pârâţi, ca urmare s-a considerat justificată cererea pârâţilor în limita pretenţiilor formulate. Cererea pentru acordarea dreptului de retenţie a fost considerată ca rămasă fără obiect faţă de faptul că la 16 noiembrie 2001 imobilul a fost predat proprietarilor.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia 301 A din 27 martie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârâţi.
Soluţia a fost criticată de către reclamantă, în privinţa sumei reţinute ca reprezentând c/val. despăgubirilor deşi o primă expertiză a indicat valoarea de 1.043.913.163 lei cât şi în privinţa sumei reprezentând lipsa de folosinţă pentru această din urmă sumă neexistând nici un criteriu de evaluare iar pretenţia fiind inadmisibilă faţă de faptul că reclamanta nu a folosit imobilul pentru închiriere. Pârâţii au criticat soluţia sub aspectul sumei reţinute cu titlu de îmbunătăţiri aduse imobilului, reclamanta nefiind îndreptăţită să le pretindă pentru că imobilul nu a avut destinaţia de locuinţă, ei nefiind nici chiriaşi nici detentori precari iar multe din lucrări pretinse nu s-au dovedit.
Curtea de apel a motivat hotărârea pe împrejurarea că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probelor administrate când a reţinut a doua expertiză pentru evaluarea îmbunătăţirilor, prima valoare oferită de primul raport de expertiză, neţinând cont de coeficienţii de uzură şi nici de valoarea de circulaţie efectivă. S-a constatat că pretenţiile au fost acordate reclamantei în raport de dovezile produse şi s-a considerat justificată şi cererea pârâţilor pentru acordarea lipsei de folosinţă câtă vreme deşi retrocedat proprietarilor imobilul a rămas.
Împotriva acestei decizii părţile au declarat recurs în termen legal.
Reclamanta a criticat soluţia reluând, în esenţă aceleaşi critici formulate prin apel (greşit s-a reţinut al doilea raport de expertiză; dosarul a fost predat între două secţii ale aceluiaşi tribunal iar pretenţiile pârâţilor nu sunt justificate pentru că imobilul nu a fost exploatat în regim hotelier).
În plus faţă de motivele de apel în recurs s-a criticat şi admiterea cererii reconvenţionale deşi aceasta era depusă peste termenul prevăzut de lege.
În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Pârâţii în criticarea deciziei curţii de apel, au reluat, în esenţă, critici formulate în apel (greşita admitere a cererii de despăgubiri deşi reclamanta nu era îndreptăţită să le ceară şi nici nu le-a dovedit ignorându-se probele care atestă starea bună a imobilului la momentul preluării).
Recursurile fiind nefondate, se vor respinge pentru considerentele ce urmează:
Este de observat în primul rând că instanţa de apel a făcut o corectă analiză a datelor speţei deduse judecăţii prin prisma criticilor aduse în apel în esenţă aceleaşi ca cele ce fac obiectul prezentelor recursuri. În cauză a fost corect stabilită situaţia de fapt şi corect aplicate normele de drept incidente la datele speţei, instanţa de apel argumentând amplu analiza făcută.
Comentariile asupra greşitei aprecieri a probelor administrate cuprinse în motivarea recursurilor cu titlu de critică a soluţiei din apel nu pot fi primite după 2 mai 2002 de când prin OUG nr. 138/2000 a fost abrogat pct. 11 al art. 304. În mare parte criticile se referă, în cele două recursuri, la aspectul greşitei aprecieri a probelor administrate făcându-se o amplă analiză sub acest aspect.
Cât priveşte critica nouă prevăzută în recursul reclamantei referitor la tardivitatea cererii reclamantei ea nu se poate încadra în nici un motiv de recurs în redactarea art. 304 pct. 1 – 10 C. proc. civ. şi nici în cea arătată în art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la care se referă pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. care condiţionează regularitatea actelor de procedură de cauzarea unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu e obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
La cererea reconvenţională depusă de pârâţi la 5 iulie 2001 în dosarul de fond, reclamanta, reprezentată la termen, nu s-a opus, instanţa amânând procesul pentru a se studia cererea.
Este adevărat că în întâmpinarea depusă de reclamantă la cererea reconvenţională se invocă tardivitatea depunerii cererii reconvenţionale. Atitudinea ulterioară a reclamantei în proces, denotă însă că aceasta nu a mai susţinut excepţia tardivităţii depunerii cererii reconvenţionale, de vreme de s-a achiesat la administrarea de probe şi nici în notele scrise şi nici în cuvântul oral, la judecarea cauzei, nu s-a mai făcut vorbire despre acest lucru (aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 4 noiembrie 2002 din dosarul de fond).
Mai mult decât atât, în apelul declarat împotriva sentinţei, reclamanta nu a invocat această critică.
Este deci evident că reclamanta prin primirea la dosar a cererii reconvenţionale nu a suportat o vătămare, ea achiesând la această cerere cu privire la care s-au administrat probe de ambele părţi.
Ca urmare, nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Pentru considerentele expuse, se vor respinge ca neîntemeiate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. D.N. S.A. Târgu-Mureş, sucursala Deva, şi de pârâţii C.D.M., D.M.C., D.I.V.G. şi C.M.E. împotriva deciziei nr. 301 A din 27 martie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 203/2003. Civil. Contestaţie în anulare | ICCJ. Decizia nr. 2028/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
