ICCJ. Decizia nr. 213/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 213.
Dosar nr. 4653/2003
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată, H.I. şi H.A.R. au chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi D.E. solicitând să se constate că apartamentul nr. 8 situat Timişoara, şi garajul nr. 8, din Timişoara, au fost preluate de stat fără titlu valabil, să se dispună radierea înscrisurilor efectuate în cartea funciară şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999 încheiat în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi să fie obligaţi pârâţii să le predea imobilele în deplină proprietate şi posesie.
În motivarea acţiunii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor menţionate în anul 1976, însă în anul 1979 au părăsit ţara, iar prin Decizia nr. 11787/1979 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Judeţului Timiş, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilele au fost preluate de stat fără plată.
Reclamanţii au mai arătat că intabularea dreptului de proprietate în favoarea statului, efectuată în anul 1999 este nelegală, întrucât Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, aşa încât Decizia nr. 1178/1979 nu mai produce efecte juridice.
Totodată, reclamanţii au invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999, încheiat între Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi D.E., întrucât la data încheierii contractului era în curs de soluţionare contestaţia lor, prin care solicitau restituirea în natură (în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995), iar potrivit prevederilor art. 1 alin. (6) din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, republicată, orice procedură administrativă era suspendată de drept.
D.E. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii şi să se constate că este proprietara apartamentului nr. 8, dreptul de proprietate fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999, încheiat cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Intervenienta a arătat că a încheiat contractul menţionat abia după ce a avut convingerea că reclamanţii nu mai aveau posibilitatea juridică de a obţine restituirea în natură a imobilului, respectiv, după emiterea hotărârii nr. 1278 din 10 iunie 1999 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care acestora li s-au acordat despăgubiri, şi ulterior pronunţării deciziei civile nr. 1833 bis/R din 28 septembrie 1998 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor având ca obiect constatarea nulităţii contractului de închiriere şi evacuarea intervenientei (chiriaşă la acea dată) din imobil. Totodată, intervenienta a invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, prin care instanţa a statuat şi cu privire la valabilitatea titlului statului, reţinând că reclamanţii nu pot pretinde restituirea imobilului în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 4305 din 7 martie 2002 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 1512 din 8 noiembrie 2002 a Tribunalului Timiş şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 416 din 3 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi, în temeiul art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 213/1998 s-a constatat că imobilele revendicate au trecut în proprietatea statului fără titlu (Decizia nr. 1178/1999 fiind lovită de nulitate absolută, prin încălcarea art. 12 şi art. 36 din Constituţia din 1965), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999 şi s-a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului (asupra garajului) şi în favoarea intervenientei (asupra apartamentului) şi reînscrierii dreptului în favoarea reclamanţilor, condiţionat de restituirea de către aceştia a sumei de 82.000 lei, actualizată cu coeficientul de inflaţie în perioada 1979 şi până la achitarea efectivă.
În considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate, s-a reţinut că, deşi trecerea imobilului în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a refuzului înapoierii în ţară, a avut loc cu respectarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 223/1974, totuşi actul normativ menţionat era viciat prin încălcarea art. 12 din Constituţia României în vigoare la momentul adoptării acestuia, precum şi la data emiterii deciziei nr. 1178 din 31 iulie 1979 (text constituţional care permitea exproprierea terenurilor şi a construcţiilor, „numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri"). Totodată, s-a reţinut că Decretul nr. 223/1974 era contrar prevederilor art. 36 din aceeaşi constituţie, care ocrotea dreptul de proprietate personală.
În aprecierea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275 din 13 septembrie 1999, instanţele au reţinut că D.E. a fost de rea-credinţă, întrucât cunoştea situaţia juridică incertă a bunului supus vânzării, iar referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intervenientă, instanţele au reţinut că nu este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cerută de art. 1201 C. civ., întrucât nu s-a pus în discuţie valabilitatea titlului statului.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că după abrogarea Decretului nr. 223/1974, actul administrativ emis în baza acestui decret (Decizia nr. 1178/1979) a devenit caduc şi nefiind înscris în cartea funciară, nu a putut produce efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea statului.
De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului s-a făcut în baza unui titlu ineficient din punct de vedere juridic.
Împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus, la data de 28 august 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, în condiţiile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., cauza formând obiectul dosarului nr. 4653/2003 aflat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie. Considerându-se că hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., admiterea recursului în anulare, casarea parţială a hotărârilor judecătoreşti criticate şi respingerea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi rectificarea cărţii funciare, în ce priveşte apartamentul nr. 8 situat în Timişoara.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat în esenţă că, întrucât în cauză s-a dovedit că la momentul contractării, Statul era proprietar al apartamentului nr. 8, acest aspect rezultând din conţinutul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, precum şi din cuprinsul cărţii funciare, iar pârâta D.E. a fost de bună-credinţă, fiind convinsă că încheie contractul cu adevăratul proprietar, rezultă că, în mod greşit instanţele au declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare şi au dispus rectificarea cărţii funciare.
Constatarea nevalabilităţii titlului Statului, pe considerentul că Decretul nr. 223/1974 era contrar principiilor constituţionale în vigoare la acea dată, nu poate afecta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu bună credinţă, ci eventual (dacă reclamanţii îşi vor manifesta voinţa în acest sens), se vor pretinde măsuri reparatorii prin echivalent, conform prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil (...) pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Astfel, în ceea ce priveşte valabilitatea titlului Statului Român, este de reţinut că, în speţă, trecerea imobilului în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a refuzului înapoierii în ţară, a avut loc cu respectarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 223/1974, dar însuşi acest act normativ încălca prevederile neconstituţionale în vigoare la acea dată, astfel că în acest context, şi pornind de la condiţionarea valabilităţii titlului de respectarea actelor normativ în vigoare, aşa cum a fost statuat de art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod legal şi temeinic au stabilit instanţele că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, prin Decizia administrativă, s-a făcut „fără titlu valabil", dispunându-se rectificarea cărţii funciare în baza art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.
Soluţia se impune de vreme ce statul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, prevalându-se de Decizia administrativă, ulterior abrogării Decretului nr. 223/1974 (prin Decretul-lege nr. 9/1989), respectiv la 10 decembrie 1998.
Astfel că, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului fiind condiţionată de valabilitatea actului administrativ, potrivit regulii „tempus regit actum", şi cum efectele acestui act administrativ au încetat ca urmare a abrogării Decretului nr. 223/974, înscrierea efectuată în cartea funciară la 10 decembrie 1989 este nelegală.
Potrivit aceluiaşi principiu „tempus regit actum", la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 13 septembrie 1999, HG nr. 11/1997, în vigoare de la 13 ianuarie 1997, suspendase de drept vânzarea locuinţelor ce au aparţinut unor persoane din proprietatea cărora statul le-a preluat în mod abuziv, pe durata derulărilor procedurilor administrative şi jurisdicţionale, intenţia legiuitorului fiind aceea de protejare a intereselor foştilor proprietari.
În acest sens, s-a stabilit în mod legal şi temeinic faţă de actele aflate la dosar, că, pe rolul instanţelor aflându-se cererea reclamanţilor prin care aceştia pretindeau restituirea în natură a imobilului, nu se putea invoca buna credinţă, fiind lipsită de relevanţă juridică Decizia civilă nr. 1395 din 17 mai 2001, prin care Curtea de Apel Timişoara, evocând fondul, a dispus intabularea proprietăţii în favoarea cumpărătoarei D.E., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 16275/1999, câtă vreme reclamanţii din acel dosar nu au fost părţi şi în prezenta cauză, iar hotărârea nu le este opozabilă.
În recursul în anulare se arată (la pct. 6) că buna-credinţă a dobânditorului „rezultă din aceea că, prin minime diligenţe a putut constata că statul vânzător are un titlu", fără însă a se preciza care au fost acele diligenţe. Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, intimata intervenientă D.E., cunoscând existenţa cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995, trebuia să se informeze pentru a se asigura că această cerere a fost soluţionată definitiv. De altfel, cumpărătoarea avea cunoştinţă de acest demers iniţiat în baza Legii nr. 112/1995, având în vedere că între părţi s-a mai purtat un proces, împrejurare confirmată de însăşi intimata intervenientă prin răspunsul la interogatoriu.
Astfel, validarea actului de înstrăinare în temeiul principiului „error communis facit ius" nu este posibilă, câtă vreme pârâtul a înstrăinat şi intervenienta a achiziţionat un bun litigios (cu nesocotirea art. 9 din Legea nr. 112/1995), cunoscută fiind atacarea în justiţie a hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, context în care este exclusă ideea de invincibilitate a erorii şi, corelativ, buna-credinţă.
Or, în atare situaţie, în raport de împrejurarea că actul s-a încheiat de vânzător în frauda dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu complicitatea şi, în orice caz, pe riscul cumpărătoarei, operaţiunea de înstrăinare, având o cauză ilicită, este nulă, conform prevederilor art. 948 C. civ.( „fraus omnia corrumpit").
Faţă de aceste considerente, recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 416 din 3 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, a deciziei civile nr. 1512 din 8 noiembrie 2002 a Tribunalului Timiş şi sentinţei civile nr. 4305 din 7 martie 2002 a Judecătoriei Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2142/2003. Civil. Despagubiri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 213/2003. Civil. Prestatie tabulara. Recurs → |
|---|
