ICCJ. Decizia nr. 2138/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2138
Dosar nr. 1898/2003
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 355 din 25 septembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. 4576/2002 s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de B.C. împotriva dispoziţiei nr. 2913 din 31 mai 2002 a Primăriei Municipiului Brăila.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Brăila, sub nr. 4576 din 10 iunie 2002, B.C. a solicitat în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 desfiinţarea dispoziţiei nr. 2913 din 31 mai 2002 a Primarului municipiului Brăila şi retrocedarea imobilului situat în Brăila.
Prin dispoziţia contestată a fost respinsă cererea petentului de restituire a imobilului, întrucât a fost trecut în proprietatea statului în baza Ordonanţei de adjudecare nr. 286 din 12 aprilie 1952 de la L.M. şi L.A., cărora autorii contestatorului le-a vândut imobilul anterior anului 1952.
Verificând actele de la dosar Tribunalul a constatat că autorii petentului au fost proprietarii imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 13 februarie 1920 şi transcris sub nr. 313 din 13 februarie 1920, iar ulterior, prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 951 din 11 august 1948, proprietatea a fost transferată cumpărătorilor L.M. şi L.A.
A mai reţinut instanţa de fond că actele invocate de petent nu fac dovada proprietăţii autorilor reclamantului asupra imobilului, că executarea silită, în vederea căreia au fost emise ordonanţa de adjudecare şi încheierea de scoatere în vânzare a imobilului, vizează datorii către stat ale A.B., nefiind relevante sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, astfel că, a concluzionat Tribunalul, imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului de la L.M. şi L.A. şi nu de la autorii contestatorului, iar dispoziţia nr. 2913 din 31 mai 2002 a Primarului Municipiului Brăila este legală şi temeinică, în speţă nefiind incidente prevederile art. 3, art. 4 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei civile nr. 355 din 25 septembrie 2002 a Tribunalului Brăila a declarat apel reclamantul, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei şi invocându-se, în esenţă, greşita interpretare a probelor administrate în cauză şi reţinerea unei situaţii de fapt neconforme cu realitatea.
Prin Decizia civilă nr. 87/A din 22 noiembrie 2001, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.C., reţinând în esenţă că este adevărat că imobilul ce se solicită a fi restituit în baza Legii nr. 10/2001 a aparţinut autorilor contestatorului, A.B. şi S.B., dar acesta a fost preluat în proprietatea statului de la M.L. şi A.L. şi nu de la autorii reclamantului.
Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a stabilit instanţa de fond că reclamantul nu este îndreptăţit la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, susţinând în esenţă, că instanţele nu au reţinut corect situaţia de fapt, că este succesorul proprietarilor imobilului în litigiu, că potrivit Legii nr. 10/2001 este îndreptăţit să solicite restituirea în natură a imobilului respectiv. A susţinut că a depus înscrisuri la dosar în susţinerea afirmaţiilor sale, dar instanţele, fără să aprecieze corect probatoriul administrat în cauză, au pronunţat soluţii nelegale şi netemeinice.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
Deşi recurentul-reclamant nu şi-a structurat motivele recursului în conformitate cu prevederile art. 3021 pct. 3 C. proc. civ., totuşi prezentarea acestora permite încadrarea lor în conţinutul prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Este de reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor al proprietarilor imobilului situat în Brăila, aspect care de altfel a fost stabilit atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, care au reţinut că A.B. (autorii petentului) au fost proprietarii imobilului, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 13 februarie 1920 şi transcris sub nr. 313 din 13 februarie 1920.
A mai susţinut reclamantul că a locuit în calitate de proprietar, împreună cu familia, până în anul 1953, când imobilul a fost preluat abuziv de către stat, actul de vânzare-cumpărare nr. 951 din 11 august 1948, în baza căruia au devenit proprietari L.M. şi L.A., nu poate produce efecte juridice, nefiind datat şi semnat de părţi. A depus înscrisuri doveditoare şi a susţinut că acestea nu au fost analizate corespunzător cu ocazia soluţionării cauzei în fond şi apel.
Potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, instanţa de apel, în cadrul activităţii de control judiciar, a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică, reţinând că imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului de la L.M. şi L.A. şi nu de la autorii reclamantului, astfel că dispoziţia nr. 2913 din 31 mai 2002 a Primarului Municipiului Brăila este legală şi temeinică, fără însă a aduce argumente în acest sens şi fără a se pronunţa în legătură cu înscrisurile depuse la dosar de către reclamant pentru dovedirea legitimării sale procesuale în iniţierea demersului juridic, respectiv actul de vânzare-cumpărare nr. 313 din 13 februarie 1920, declaraţiile de impunere, adresa nr. C-1307 din 16 septembrie 1996 a Arhivelor Naţionale, Direcţia judeţeană Brăila, cererea adresată autorităţilor de către A.B. pentru clarificarea modului cum s-a făcut impozitarea imobilului respectiv, dat fiind că acesta este casă de locuit şi nu hotel, cum era trecut în evidenţele fiscului, hotărârea nr. 154 din 19 iulie 1996 a Comisiei Judeţene Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, certificatul de moştenitor nr. 1498 din 18 august 1995, actul de vânzare-cumpărare nr. 951 din 11 august 1948.
Prin urmare, în cauză îşi găsesc aplicarea prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., Curtea reţinând că, în baza probelor administrate, nu s-a realizat o interpretare unitară a acestora în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice şi a situaţiei de fapt.
Aşa fiind, urmează a se face în cauză aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Curtea admiţând recursul şi modificând Decizia atacată cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă de fond în vederea rejudecării. Apărările invocate în recurs urmează a fi, de asemenea, analizate de instanţa de trimitere în condiţiile prevăzute de art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Galaţi, pe care o modifică în sensul că admite apelul aceluiaşi reclamant formulat împotriva sentinţei civile nr. 355 din 25 septembrie 2002 a Tribunalului Brăila, pe care o casează şi trimite cauza acestei din urmă instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2003. Civil. Prestatie tabulara. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 212/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
