ICCJ. Decizia nr. 2141/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2141
Dosar nr.1837/2003
Şedinţa publică din 18 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1557 din 5 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin care reclamanţii N.S.E. şi C.N.J. revendicarea de la Statul Român reprezentat prin Primarul General, imobilul teren şi construcţie, situate în Bucureşti, respingând acţiunea ca atare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data introducerii acţiunii, 19 septembrie 2002, era în vigoare Legea nr. 10/2001, care prevede în mod imperativ procedura ce trebuie urmată de persoanele îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 19450–1989, iar cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a legii speciale, este inadmisibilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu Decizia civilă nr. 35 din 3 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1557/2002.
Din considerentele deciziei, se constată că a fost considerată nefondată critica cu privire la incidenţa art. 47 din Legea nr. 10/2001, motivat de faptul că acţiunea nu a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru a se putea renunţa la judecata pe calea dreptului comun sau de a se suspenda judecata acelei acţiuni, pentru a urma procedura imperativă a legii speciale.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 35/2003 considerând că premisa de la care a pornit instanţa pentru a motiva respingerea apelului, este falsă şi anume aceea că în timp ce Codul civil ar reprezenta dreptul comun în materia revendicării, Legea nr. 10/2001, ar fi o lege specială ce introduce derogări de la dispoziţiile generale.
Apreciază că este fals principiul reţinut de instanţă, pentru că normele Codului civil reprezintă reglementarea organică a revendicării, iar Legea specială nr. 10/2001, nu poate veni decât în completarea lor, deoarece se referă la regimul particular al unei categorii restrânse de proprietăţi şi care îi dă caracterul de lege ordinară ce nu poate modifica o lege organică.
Subliniază că în opinia lor, nimeni nu-i poate obliga la urmarea unei proceduri administrative, că temeiul acţiunilor este art. 21 din Constituţia României, care permite oricărei persoane să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor lor şi art. 2 din Legea nr. 92/1992 în care se arată că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Tot aşa se citează art. 3 C. civ. potrivit căruia judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvântul că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit pentru denegare de dreptate; art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie (2 martie 1950); art. 16 din Constituţia României.
În drept, sunt invocate nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În concluzie, recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul este nefondat, potrivit următoarelor considerente.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă şi în art. 1 C. civ., conform căruia, legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte, consacră teza unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic şi invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acţiunea noii legi speciale se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001, vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Deşi avantajos prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativ, obligatorie prealabilă sesizării instanţei.
Legea nouă suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită în speţă şi fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum o asemenea reglementare, interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare, soluţia consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Cu toate acestea, în condiţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acţiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În cazul în speţă acţiunea a fost promovată după aplicarea Legii nr. 10/2001.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi art. 481 C. civ. invocat de reclamanţi) referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
În consecinţă, accesul la un proces echitabil, cu privire la un asemenea imobil, poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei de redactare, cum este cazul în speţă, numai în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea nouă prin respectarea procedurii administrativ obligatorii.
După cum este de observat din analiza sus menţionată, nu se poate reţine ca fondate criticile referitoare la îngrădirea accesului reclamanţilor la justiţie pentru apărarea drepturilor şi la un proces echitabil, aceştia având aceleaşi drepturi cu restul cetăţenilor României.
Judecătorii nu au refuzat judecarea pricinii pe considerentul că „legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare", cum susţin recurenţii, aceştia au soluţionat cauza în raport de dispoziţiile legale în vigoare, nerespectate de reclamanţi care nu au urmat procedura prealabilă constând în notificarea deţinătorului şi emiterea unei dispoziţii care să poată fi contestată în justiţie.
Nu au fost încălcate prevederile Convenţiei Drepturilor Omului, nici primul Protocol al Convenţiei, nici art. 16 al Constituţiei, şi nici art. 2 din Legea nr. 92/1992, deoarece reclamanţii au deschis accesul liber la justiţie, dar în respectul legii rămâne valabil pentru toţi cetăţenii.
Literatura juridică de specialitate şi practica judiciară constantă în cazuri similare, au statuat că în raport de data introducerii acţiunii şi în condiţiile legii, că nu mai este admisibilă acţiunea în revendicare, în întregul său, întemeiată pe prevederile Codului civil, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii pentru imobilele preluate de stat, în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
Aşa fiind, rezultă că este în afara criticii soluţia adoptată de instanţa de apel, şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.S.E. şi C.N.J. împotriva deciziei civile nr. 35 din 3 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2149/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2050/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
