ICCJ. Decizia nr. 2146/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2146
Dosar nr. 2802/2003
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3379/2002 la Tribunalul Buzău, prin declinarea de competenţă de la Tribunalul Braşov, reclamanţii S.N.M., R.A.S. şi S.A., prin mandatar S.C., au chemat în judecată pe pârâţii A.P.A.P.S., SIF Transilvania, A.N.T., S.C. P. S.A. Buzău şi S.C. M. S.N.C. Bucegi, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare, prin care s-a realizat privatizarea pârâtei S.C. P. S.A. şi obligarea pârâţilor de a restitui reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Buzău, cu terenul aferent şi bunurile mobile aflate în acest imobil, astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită în dosarul nr. 1059/2000 al Tribunalului Braşov.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor lor N.A., M.I. şi M.A., iar în anul 1950 a trecut nelegal în posesia statului, deşi proprietarii imobilului erau exceptaţi de la naţionalizare, pentru ca ulterior, în anul 1990, imobilul respectiv să treacă în administrarea pârâtei S.C. P. S.A., ca efect al privatizării din anul 1994, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 382 din 18 iulie 1994.
Au mai arătat reclamanţii că acest contract este lovit de nulitate absolută, deoarece părţile contractante cunoşteau că F.P.S. şi SIF Transilvania nu erau adevăraţii proprietari ai imobilului, iar privatizarea a avut loc cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1991 şi ale Legii nr. 77/1994.
Au mai susţinut, de asemenea, reclamanţii, că imobilul a fost cumpărat de pârâta S.C. M. S.N.C.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ministerul Turismului, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, cu motivarea că nu este în posesia imobilului.
La rândul său, pârâta SIF Transilvania SA a invocat excepţia insuficientei timbrări a cererii, arătând că este vorba despre un litigiu evaluabil în bani, precum şi excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Buzău, iar cât priveşte fondul cauzei s-a susţinut că reclamanţii nu au deschisă decât calea reparării prejudiciului prin echivalent bănesc.
Pârâta A.P.A.P.S. a invocat, prin întâmpinarea formulată, excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Buzău, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că este în imposibilitate de a restitui în natură imobilul, fiind doar acţionar în numele statului la societăţile comerciale respective.
Pârâta a mai invocat prescripţia dreptului la acţiune în baza art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 572 din 11 decembrie 2002, Tribunalul Buzău a disjuns soluţionarea cererii de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001, de capătul de cerere privind anularea actelor de vânzare-cumpărare, a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de cerere la Judecătoria Buzău şi în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, a suspendat judecarea cererii de restituire în natură a imobilului până la soluţionarea definitivă a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea cu care fost investită are mai multe capete de cerere printre care şi cel privind anularea unui contract de vânzare-cumpărare şi în condiţiile în care acest capăt de cerere atrage competenţa judecătoriei, ca instanţă de drept comun, făcând şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că soluţia care se impune este aceea de disjungere a celor două cereri şi de declinare a competenţei de soluţionare a acţiunii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare în favoarea Judecătoriei Buzău.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, precum şi pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti.
În motivele lor de apel, reclamanţii au susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a stabilit că judecătoria este competentă în soluţionarea cauzei, că au fost încălcate principiul judecării cu celeritate a cererilor bazate pe Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile privind competenţa după materie, cât şi cele privind valoarea obiectului, în cauză fiind vorba despre revendicarea unui imobil a cărui valoare este de peste 150.000.000 lei, iar în ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune, precum şi calitatea procesuală pasivă a pârâtei, instanţa de fond s-a pronunţat în mod greşit asupra acestora.
Prin apelul său, A.P.A.P.S. Bucureşti a criticat soluţia instanţei de fond pe un singur aspect, referitor la competenţa Judecătoriei Buzău în soluţionarea capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, susţinând în esenţă, că potrivit prevederilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta lege sunt de competenţa secţiilor comerciale ale Tribunalelor şi se judecă de urgenţă şi cu precădere, în speţă susţinând că ar fi competent Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
Prin Decizia civilă nr. 72 din 27 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti au fost respinse, ca nefondate, cele două apeluri.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut, cu privire la apelul reclamanţilor, că nefiind vorba doar despre o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, care atrage competenţa de soluţionare a Tribunalului ca instanţă de fond, ci de o acţiune cu mai multe capete de cerere, critica privind măsura declinării competenţei de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, nu poate fi primită.
A mai reţinut instanţa de apel că, pentru aceleaşi raţiuni, este neîntemeiată şi critica reclamanţilor vizând ignorarea principiului celerităţii judecării cauzelor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar referitor la excepţia privind prescrierea dreptului la acţiune şi calitatea procesuală pasivă a pârâtei, aceste aspecte nu pot fi analizate în condiţiile în care cauza nu a fost analizată în fond, urmând a fi pusă în discuţie după ce instanţa competentă se va pronunţa asupra capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei A.P.A.P.S., Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că nu poate fi primită nici critica formulată de aceasta, deoarece acţiunea cu care a fost investită instanţa de fond are două capete de cerere, iar raportul juridic dedus judecăţii este evident de natură civilă atrăgând în consecinţă competenţa instanţelor civile.
Împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti au declarat recurs reclamanţii S.N.M., R.A.S.C. şi S.A. prin mandatar Ş.C., precum şi pârâta A.P.A.P.S..
În recursul lor, reclamanţii susţin că Decizia criticată este nelegală şi netemeinică având în vedere următoarele motive:
- în mod greşit Curtea de Apel Ploieşti apreciază că cererea formulată "nu este o contestaţie la Legea nr. 10/2001, ci o acţiune cu mai multe capete de cerere";
- principalul capăt de cerere îl constituie restituirea în natură a imobilului, capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare fiind unul secundar, iar potrivit art. 17 C. proc. civ. judecarea cererii secundare este în căderea instanţei competente să judece cererea principală;
- în mod nelegal Curtea de Apel a considerat că nu a fost încălcat principiul celerităţii.
Au mai învederat reclamanţii că renunţă la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 382 din 18 iulie 1994 încheiat între A.P.A.P.S. şi S.C. P. S.A.
Pârâta A.P.A.P.S., în recursul său, invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 312 alin. (5) ale aceluiaşi cod, susţinând în esenţă că atât instanţa de fond, cât şi Curtea de Apel Ploieşti, ca instanţă de apel, au apreciat în mod greşit că acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care s-a realizat privatizarea S.C. P. S.A. Buzău este de natură civilă, în raport de prevederile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, art. 893 C. civ. şi ale art. 5 C. proc. civ.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi, pe fond, respingerea capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni ale S.C. P. S.A. Buzău.
Au formulat întâmpinare intimata-pârâtă SIF Transilvania S.A., precum şi intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, solicitându-se respingerea recursului formulat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Cu privire la recursul formulat de către reclamanţii Ş.N.M., R.A.S.C. şi S.A. urmează a se constata că acesta este fondat în limitele şi pentru considerentele următoare:
Este de reţinut, în primul rând, că, temeiul de drept invocat în susţinerea cererii acestora fiind dispoziţiile Legii nr. 10/2001, competenţa de soluţionare este stabilită imperativ de prevederile art. 24 alin. (8) al acestui act normativ şi revine "secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare".
Stabilind în mod nejustificat că cererea formulată nu este "doar o contestaţie la Legea nr. 10/2001 (…), ci o acţiune cu mai multe capete de cerere", instanţa de apel a menţinut ca legală şi temeinică soluţia instanţei de fond prin care s-a disjuns soluţionarea cererii de restituire în natură conform Legii nr. 10/2001 de capătul de cerere privind anularea actelor de vânzare-cumpărare şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de cerere la Judecătoria Buzău şi în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-a suspendat judecarea cererii de restituire în natură a imobilului până la soluţionarea definitivă a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Pronunţându-se astfel, instanţele, de fapt, nu s-au preocupat de rezolvarea pricinii în integralitatea ei şi cu celeritate, în sensul unei soluţionări unitare şi al evitării pronunţării unor hotărâri contradictorii, ignorând faptul că fiind vorba de o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se impunea ca toate celelalte cereri formulate să fie soluţionate în cadrul acţiunii introductive de instanţă, cu respectarea prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 17 C. proc. civ.
Necesitatea rezolvării, complete şi celeritate a pricinii impune instanţei să se pronunţe asupra tuturor mijloacelor de apărare, a incidentelor procedurale, precum şi asupra unor alte cereri, chiar dacă, în mod obişnuit, acestea nu ar intra în competenţa sa. Derogările de la această regulă, care este o aplicare a principiului "acesorium sequitur principale", sunt expres prevăzute de lege.
De necontestat, acţiunea formulată conţine un capăt de cerere având ca obiect, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la imobilul a cărui restituire în deplină proprietate se solicită.
În acest cadru, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitarea vizând o asemenea chestiune, are un caracter prejudicial, ea impunându-se în principal şi cu necesitate pentru restituirea imobilului.
Ca atare, se impunea ca instanţa să soluţioneze şi să se pronunţe asupra unei astfel de cereri, interesul persoanei îndreptăţite fiind evident în acest sens.
Sigur, în prezent, faţă de renunţarea de către recurenţii-reclamanţi la judecata cererii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, acest lucru nu se mai impune, însă cu atât mai mult este necesară continuarea judecăţii având ca obiect restituirea în natură a imobilului.
Aşa fiind, se priveşte ca fiind fondat şi recursul A.P.A.P.S., Decizia atacată urmând a fi modificată iar sentinţa Tribunalului, casată, cauza urmând a fi trimisă spre competenta soluţionare acestei din urmă instanţe, neputându-se reţine, pentru considerentele arătate că, în speţă, ar fi competentă secţia comercială a tribunalului.
Faţă de toate aceste considerente şi urmând a se lua act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi la capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 382 din 18 iulie 1994 încheiat între A.P.A.P.S. şi S.C. P. S.A., recursurile urmează a fi admise, Decizia modificată în sensul admiterii apelurilor şi casării sentinţei Tribunalului Buzău, cu trimiterea cauzei acestei instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea având ca obiect restituirea în natură a imobilului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunţarea de către recurenţii-reclamanţi R.A.S.C., Ş.N.M. şi S.A. la judecata cererii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Admite recursurile declarate de aceiaşi reclamanţi şi de pârâta A.P.A.P.S. împotriva deciziei civile nr. 72 din 27 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, pe care o modifică în sensul că admite apelurile formulate de reclamanţi şi de intimata A.P.A.P.S. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 11 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău pe care o casează.
Trimite cauza acestei din urmă instanţe pentru continuarea judecăţii privind cererea având ca obiect restituirea în natură a imobilului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2145/2003. Civil. Partaj bunuri comune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 213/2003. Civil. Retrocedare teren. Recurs → |
|---|
