ICCJ. Decizia nr. 2356/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2356
Dosar nr. 8265/2003
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 1998 sub nr. 1049 pe rolul Tribunalului Constanţa reclamantele D.S.C.G. şi A.C.C. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul local Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Ministerul Finanţelor, D.G.F.P.C.F.S. Constanţa şi Municipiul Constanţa solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să constate dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului situat în Constanţa, compus din 2 apartamente, unul la parter şi celălalt la etaj, mansarda, pivniţă şi terenul aferent acestei construcţii;
- să oblige pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.
La termenul de judecată reclamantele îşi precizează acţiunea în sensul că solicită introducerea în cauză a pârâţilor D.E. şi D.G., I.T. şi I.V. şi V.T.C.:
- a solicitat să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu;
- obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Prin încheierea din 6 iulie 1998 s-a dispus conexarea dosarului nr. 2379/1998 al Tribunalului Constanţa la dosarul nr. 1049/1998 al aceluiaşi tribunal, existând aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Pârâţii D.E. şi D.G. au formulat o cerere intitulată „de intervenţie în interes propriu", prin care solicitau să se constate dreptul lor de proprietate asupra apartamentului pe care l-au cumpărat (contract vânzare-cumpărare nr. 27951 din 20 decembrie 1996 şi în consecinţă să se respingă acţiunea în revendicare formulată de reclamante.
În subsidiar solicită să se constate dreptul lor de creanţă pentru investiţiile făcute la apartament.
Instanţa, în şedinţa din 16 noiembrie 1999, constată că cererea intitulată „cerere de intervenţie în interes propriu" de către D.E. şi D.G. este de fapt o cerere reconvenţională prin care pârâţii au, la rândul lor, pretenţii de la reclamanţii din acţiunea principală, dar reţinând că nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 119 C. proc. civ., a fost respinsă ca tardivă.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 1003 din 2 decembrie 1999, a admis acţiunea formulată de către reclamante, a constatat că titlul statului pentru imobilul situat în Constanţa, compus din pivniţă, 2 apartamente, mansardă şi teren indiviz în suprafaţă de 358,30 mp, este nelegal constituit.
A obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie terenul şi construcţiile de pe acest teren către reclamante.
A respins ca tardiv formulată cererea reconvenţională formulată de către D.E. şi D.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că M.N. a deţinut în proprietate un imobil situat în Constanţa, compus din construcţie (subsol, parter, etaj şi mansardă), situat la stradă, conform actului 939 din 24 aprilie 1931 şi teren în suprafaţă de 486,65 mp în indiviziune.
Cu actul de vânzare-cumpărare nr. 1407/1939 a mai cumpărat, în indiviziune cu fratele său G.A., o construcţie situată în fundul Curţii şi terenul aferent, la acest imobil au făcut modificări şi transformări.
De menţionat că în prezenta cauză se revendică primul imobil, construcţie, situat la stradă şi terenul aferent, care este în indiviziune cu terenul deţinut de G.A.
Imobilul compus din 2 apartamente, parter şi etaj, proprietatea lui G.A. a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 214 anexă).
Imobilul proprietatea M.N. compus din două apartamente la parter două apartamente la etaj şi mansardă, nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950.
În consecinţă instanţa de fond a constatat că acest imobil este deţinut de stat fără titlu.
În ceea ce priveşte calitatea procesual activă a reclamantelor, s-a reţinut că D.S.C.G. este moştenitoarea lui M.N. decedată la 10 ianuarie 1974, conform certificatului de moştenitor nr. 1212 din 30 octombrie 1986, iar reclamanta A.C.C. este moştenitoarea lui G.A. decedat la 6 februarie 1984, conform certificatului de moştenitor nr. 2032 din 13 decembrie 1991.
În ceea ce priveşte calitatea procesual pasivă, instanţa a constatat că imobilul în litigiu este în domeniul Municipiului Constanţa şi este parţial în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanţa (subsol, mansardă şi un apartament de la etaj), iar cealaltă parte în proprietatea pârâţilor D.E. şi D.G., I.T. şi V.T.C., Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 82 C din 14 iulie 2003 a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de către reclamante ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că reclamanta D.S. a mai formulat o acţiune în revendicare care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 4551 din 22 aprilie 1996 a Judecătoriei Constanţa, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat că reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Constanţa. A mai reţinut de asemenea instanţa de apel din examinarea actului de vânzare-cumpărare nr. 724 din 24 aprilie 1931 că din acest act nu rezultă care este exact imobilul vândut, ce suprafaţă de teren are şi care sunt construcţiile aflate pe el şi nici care sunt vecinătăţile; ca atare reclamantele nu au produs probe pentru identificarea imobilului revendicat.
Instanţa de apel a constatat că pârâţii I.T. şi I.V., D.E. şi D.G. şi V.T.C. au opus în acţiunea în revendicare a reclamanţilor titlurile lor de proprietate, respectiv contractele lor de vânzare-cumpărare, care au fost recunoscute ca fiind valabile printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute formulată de către reclamante în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut instanţa de apel că prin toate acţiunile formulate anterior prezentei acţiuni, reclamantele au avut acelaşi scop final, respectiv retrocedarea imobilului în litigiu şi ca atare, ceea ce s-a stabilit în acele procese, respectiv că reclamantele nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate, au autoritate de lucru judecat şi în prezenta cauză.
Un ultim aspect reţinut în considerentele deciziei pronunţate de către instanţa de apel a fost acela că statul a deţinut imobilul cu un titlu valabil, respectiv legea, conform art. 655 C. civ. şi fiind proprietar al imobilului, l-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea art. 1, art. 9 şi art. 14 din lege.
De menţionat că pe parcursul judecării apelului I.T. a decedat, procesul a fost continuat de către moştenitorii I.M. şi V. şi R.A.
Împotriva acestei decizii pronunţate de către instanţa de apel au declarat, în termen legal, recurs reclamantele, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine de către recurente în motivarea recursului, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanta D.S. nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fără a analiza dovezile administrate în cauză şi considerând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi deci ar exista o autoritate de lucru judecat cu privire la acest aspect.
Cu privire la această împrejurare se mai arată că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât în procesul în care a fost pronunţată hotărârea care este invocată reclamanta a renunţat la judecarea cererii de revendicare, în plus nu există oricum identitate de persoane şi de cauză.
Se susţine că prin actele depuse a fost făcută dovada proprietăţii asupra imobilului şi a identificării sale, existând, de altfel şi expertize care lămuresc pe deplin acest aspect.
Referitor la existenţa unui titlu valabil al statului, recurentele arată că imobilul care a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost cel aparţinând lui G.A., iar imobilul aparţinând autoarei D.S. nu a fost niciodată naţionalizat, deci statul nu a avut nici un titlu.
O altă susţinere a recurentelor este în legătură cu faptul că instanţa de apel a analizat valabilitatea titlurilor chiriaşilor cumpărători, fără să facă o comparare a acestora cu titlurile reclamantelor, deşi obiectul acţiunii reclamantelor era revendicarea.
Recursul este fondat.
Astfel este de reţinut că argumentul instanţei de apel în sensul că prin sentinţa civilă nr. 4551 din 22 aprilie 1996 s-ar fi stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta D.S.C.G. nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, este greşit.
În acest sens este de constatat că pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesară existenţa triplei identităţi de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ.: identitate de obiect, de cauză şi de părţi, ceea ce în speţă nu există.
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată în cauza invocată, că ar constitui autoritate de lucru judecat, nu a fost revendicarea, pentru că astfel cum rezultă din practicaua sentinţei civile nr. 4551 din 22 aprilie 1996 pronunţată de către Judecătoria Constanţa, reclamanta a precizat „că renunţă la capătul de cerere privind revendicarea", ori în prezenta cauză, obiectul cererii îl constituie revendicarea imobilului.
În ceea ce priveşte părţile, în primul litigiu ca reclamantă figura numai D.S.C.G., iar ca pârâţi RA C.U. Constanţa, Consiliul local Constanţa, Ministerul Finanţelor, iar în prezenta cauză alături de reclamantă existentă în prima cauză mai este o a doua reclamantă A.C.C., iar ca pârâţi apar o serie de persoane fizice, deci nu există o identitate de părţi.
În ceea ce priveşte cauza, instanţa a reţinut că „scopul final al reclamantelor a fost revendicarea imobilului", ceea ce nu reprezintă un argument juridic, întrucât nu trebuie să se confunde cauza cererii cu scopul, deoarece cauza este principiul generator al dreptului, pe când scopul este rezultatul ce se pretinde a se dobândit.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat urmează a reţine că reclamantele au făcut dovada calităţii de proprietare.
Astfel, conform certificatului de moştenitor nr. 1212/1986 reiese că D.S. este moştenitoarea mamei sale M.N. (fostă A.).
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 724 din 24 aprilie 1931, autoarea reclamantei D.S. a cumpărat un imobil compus dintr-un corp de casă cu subsol, parter şi etaj, situat pe terenul indiviz de 486,65 mp situat în Constanţa, devenit, prin renumerotare, nr. 42.
De menţionat că terenul era stăpânit în indiviziune cu I.L.
Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 967/1939 moştenitorii lui I.L. au vândut cota de teren indiviză (½) şi un alt corp de clădire separat de cel cumpărat în 1931 şi care nu face obiectul prezentei cauze, lui M.M. în cotă de 30 % şi G.A. în cotă de 70 %.
Prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, fără a se face distincţie între proprietari, statul a preluat ambele construcţii, şi cea dobândită de autoarea reclamantei D.S. în anul 1931 şi cea dobândită în anul 1939 de aceasta în indiviziune cu G.A.
De menţionat că A.C.C. cea de a doua reclamantă este moştenitoarea lui G.A.
Deci şi sub aspectul titlurilor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală neanalizând actele aflate la dosar.
Referitor la identificarea imobilului în litigiu, acesta rezultă din cele două acte de vânzare mai înainte menţionate, coroborate cu autorizaţia de construire nr. 17386 din 27 mai 1939 şi a raportului de expertiză.
Prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 214 din anexă, a fost preluat de către stat imobilul proprietatea lui G.A., compus dintr-un apartament la parter şi un apartament la etaj.
Imobilul, proprietatea lui M.N., compus din subsol, două apartamente la parter şi două apartamente la etaj şi mansardă, nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950, deci a fost preluat de stat fără titlu, cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. civ., care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În consecinţă, constatând dreptul de proprietate al reclamantelor, identificarea imobilului revendicat şi modalitatea de preluare a acestui imobil de către stat în cadrul acţiunii în revendicare, cum este cea din prezenta cauză, urmează a se compara titlurile autorilor şi să se dea eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui titlu este preferabil.
Instanţa de fond a făcut această comparaţie şi a reţinut legal şi temeinic că titlul reclamantelor este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar, iar titlul statului nu a existat, pentru că preluarea a fost făcută în fapt, neexistând nici un act normativ care să o fi justificat.
Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte arătate, urmează a admite recursul, a modifica în tot Decizia recurată în sensul de a respinge toate apelurile declarate de către pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 1003 din 2 decembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care o menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamantele D.S.C.G. şi A.C.C. împotriva deciziei civile nr. 82 din 14 iulie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, pe care o modifică în sensul că respinge ca nefondate apelurile formulate de către pârâţii Consiliul Local Constanţa, municipiul Constanţa prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.E., D.G., I.T. şi I.V. împotriva sentinţei civile nr. 1003 din 2 decembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5299/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2332/2003. Civil → |
|---|
