ICCJ. Decizia nr. 2434/2003. Civil. Litigiu munca. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2434
Dosar nr. 6166/2003
Şedinţa publică din 25 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa 398 din 29 august 2003, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de S.P.B., a anulat dispoziţia de desfacere a contractului de muncă 390 din 10 martie 2003 emisă de S.C. T.S. SRL şi a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie în baza art. 79 alin. (1) C. muncii obligând societatea intimată la plata sumei de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin Decizia 390 din 10 martie 2003 S.C. T.S. SRL a desfăcut disciplinar contractul de muncă al contestatorului S.P.B. pe considerentul că acesta şi-a încălcat obligaţia de fidelitate şi bună credinţă, utilizând baza materială a angajatorului pentru realizarea intereselor societăţii concurente. Mai mult, contestatorul nu a coordonat activitatea personalului din subordine şi nu şi-a realizat celelalte sarcini de serviciu.
Tribunalul a constatat că atitudinea societăţii intimate de a accepta pe contestator, în calitate de asociat al altei firme cu obiect de activitate similar fără introducerea la încheierea contractului de muncă a clauzei de fidelitate, nu poate conferi faptelor reţinute în Decizia de desfacerea contractului de muncă semnificaţia unei abateri disciplinare.
Tribunalul a înlăturat susţinerea angajatorului potrivit căreia prin activitatea sa contestatorul ar fi contribuit la diminuarea volumului activităţii şi a profitului societăţii, prin deturnarea clientelei, prin încheierea unor contracte şi prin organizarea unor licitaţii defavorabile acesteia după înfiinţarea societăţii S.C. C. SRL deoarece prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 şi 10 martie 2003 nu au legătură cu motivele desfacerii contractului de muncă.
Chiar şi oficiul concurenţei conchide prin adresa nr. 1458 din 14 mai 2003 că, contestatorul nu se face culpabil de încălcarea art. 4 lit. a), f), g), şi h) din Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001 sub nici unul din aspectele cu privire la cele sesizate în legătură cu abaterile pretins comise de acesta, ele neîncadrându-se în faptele de concurenţă neloială.
Este de observat că la 20 februarie 2003, contestatorul a denunţat unilateral contractul de muncă prin demisie şi nu a acceptat modificarea clauzelor acestuia.
Cu toate acestea însă, după 21 zile, societatea intimată i-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, împrejurare care conduce la netemeinicia deciziei.
Tribunalul a înlăturat susţinerea contestatorului referitoare la nelegalitatea dispoziţiei de sancţionare ca neîntemeiată, pe considerentul că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii sub sancţiunea nulităţii absolute.
Având în vedere faptul că abaterile reţinute prin dispoziţia din 10 martie 2003 nu au fost săvârşite de contestator şi că acesta a denunţat unilateral contractul de muncă prin demisie, tribunalul a admis contestaţia, a anulat dispoziţia şi a luat act de încetarea contractului de muncă prin demisie, conform art. 79 alin. (1) C. muncii.
Împotriva sentinţei civile 398 din 29 august 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, a declarat recurs la 6 octombrie 2003 S.C. T.S. SRL, admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 12 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea recursului, S.C. T.S. SRL invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. face o amplă examinare a probelor dosarului, pretins ignorate de instanţa de fond, care evidenţiază încălcarea de către contestatorul S.P.B. a obligaţiilor de fidelitate, şi de respect faţă de disciplina muncii, prin activitatea desfăşurată în calitate de asociat la firma S.C. C. SRL, care are acelaşi obiect de activitate cu acela al angajatorului.
În motivele suplimentare de recurs, depuse la 7 octombrie 2003, societatea recurentă – arată că instanţa de fond reţine în considerente, faptul că raportat la data săvârşirii abaterilor – fiind incidente dispoziţiunile vechiului Cod al muncii aprobat prin Legea nr. 10/1972 – obligaţia de fidelitate şi discreţie profesională nu era reglementată în mod expres, ignorând însă reglementările speciale din Codul comercial – art. 397 şi art. 4 alin. (1) lit. b) Legea nr. 11/1991, avute în vedere la emiterea deciziei de desfacerea contractului de muncă. În ambele texte speciale de referinţă se instituie o prohibiţie de concurenţă comercială şi nu o activitate competiţională neloială.
Sentinţa este nelegală, deoarece instanţa anulând dispoziţia 390 din 10 martie 2003, schimbă temeiul legal de încetare a raporturilor de muncă, luând act de încetarea contractului individual de muncă prin demisie în baza art. 79 alin. (9) din actualul Cod al muncii, deşi litigiului i-au fost aplicate prevederile vechiului Cod al muncii. În plus, societatea recurentă arată că instanţa de fond nu putea da curs cererii de demisie, deoarece în temeiul art. 79 Legea nr. 53/2003 salariatul era ţinut de obligaţia respectării termenului de preaviz.
Curtea examinând sentinţa pronunţată în cauză, prin prisma criticilor formulate încadrate în drept în dispoziţiunile art. 304 pct. 8, 9, 10 şi în viziunea dispoziţiunilor legale incidente, constată că recursul este nefondat.
Prin dispoziţia din 10 martie 2003, S.C. T.S. SRL a procedat la desfacerea contractului de muncă al numitului S.P.B. în temeiul art. 130 lit. i) Legea nr. 10/1972 şi art. 61 lit. a) Legea nr. 53/2003 – pe considerentul că acesta, în calitate de director tehnic al societăţii a încălcat prevederile art. 8 coroborat cu art. 96 şi art. 97 C. muncii, aplicabil până la 1 martie 2003 şi ale art. 8 şi art. 39 lit. a) şi d) Legea nr. 53/2003 în sensul că a desfăşurat activităţi care au adus prejudicii societăţii, fiind acţionar la o societate concurentă, deoarece a utilizat baza materială a S.C. T.S. SRL pentru realizarea intereselor societăţii concurente, nu a coordonat activitatea personalului din subordine, nerealizându-şi sarcinile prevăzute în fişa postului, a manifestat dezinteres în desfăşurarea activităţii, încălcându-şi obligaţiile de fidelitate şi bună credinţă ce îi reveneau.
Dispoziţia de desfacerea contractului de muncă a fost emisă, după ce la data de 11 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a refuzat să semneze actul adiţional la contractul de muncă înregistrat sub numărul 112730 din 29ianuarie 2002, prin care se insera obligaţia acestuia ca în perioada de valabilitate a contractului de muncă şi un an după desfacerea acestuia, să nu desfăşoare activităţi concurenţiale, în sensul de a nu fi asociat, acţionar, administrator, consilier, consultant, angajat şi să nu desfăşoare nici un fel de activităţi în interesul unor societăţi concurente, ori care desfăşoară activităţi de producţie, comerţ şi prestări servicii similare S.C. T.S. SRL.
Mai mult, dispoziţia de desfacerea contractului de muncă a intervenit în perioada preavizului, după ce la data de 20 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a înregistrat la registratura societăţii sub numărul 380, cererea de demisie.
Contestaţia numitului S.P.B. astfel cum a fost precizată, trebuie interpretată în sensul că investeşte instanţa cu anularea dispoziţiei de desfacerea contractului de muncă şi schimbarea temeiului legal de încetare a raporturilor de muncă prin demisie, fără ca aceasta să implice o materializare a dispoziţiei angajatorului, aşa cum susţine acesta cu ocazia invocării excepţiei de inadmisibilitate a contestaţiei.
Din perspectiva limitelor investirii sale, instanţa de fond a făcut o temeinică analiză a probelor dosarului şi o corectă aplicare a prevederilor legale.
Dispoziţiile art. 397 C. com., invocate de societatea recurentă în sprijinul recursului său, trebuie coroborate cu dispoziţiunile art. 82 şi art. 147 Legea nr. 31/1990.
Prepusul nu poate face „fără învoiala expresă a patronului" operaţiuni şi nici nu poate lua parte pe socoteala proprie sau a altuia, la alte negoţuri de natura aceluia în care este însărcinat" (art. 397 C. com.). Potrivit dispoziţiunilor Legii nr. 31/1990 art. 147, directorii executivi sunt răspunzători faţă de societate şi de terţi ca şi administratorii. Că potrivit dispoziţiunilor art. 82 din aceeaşi lege, asociaţii şi administratorii societăţilor cu răspundere limitată, nu pot conform art. 192 alin. (2) primi fără autorizarea adunării asociaţilor mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altor persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării sau răspunderii pentru daune. Aceste obligaţii reveneau şi petentului, dat fiind identitatea de regim juridic dintre administratori şi directorii executivi, numai că, în speţă, aşa cum chiar societatea recurentă recunoaşte la interogator aceasta a cunoscut faptul că la data angajării, 29 ianuarie 2001, contestatorul avea calitatea de asociat al unei firme cu profil asemănător (firma S.C. N.S. SRL) ceea ce prezumă, în temeiul art. 82 LSC – acordul său ca S.P.B. să-şi desfăşoare activitatea concomitent la ambele societăţi.
Din moment ce societatea pârâtă nu a revocat nici ulterior încheierii contractului de muncă această permisiune, se prezumă că activitatea contestatorului nu constituie un potenţial risc de concurenţă neloială, iar efectele unui atare acord se păstrează chiar dacă pe parcursul derulării contractului de muncă contestatorul a devenit asociat al unei alte societăţi comerciale cu acelaşi profil de activitate.
Societatea recurentă nu a probat cele reţinute în dispoziţia de desfacere a contractului de muncă, cum că asocierea contestatorului la o societate cu acelaşi profil a cauzat consecinţe economice negative, concretizate printr-un prejudiciu prezent sau viitor, prin deturnarea clientelei, prin perfectarea unor contracte sau organizarea unor licitaţii favorabile societăţii la care contestatorul era asociat. Prejudiciile constatate prin deciziile de imputare din 17 februarie 2003 şi 10 martie 2003 la care face trimitere recurenta, rămân fără relevanţă sub aspectul temeiniciei motivelor desfacerii contractului de muncă, deoarece ele nu au legătură cu acestea.
Nici închirierea spaţiului din Bl. 13 de către societatea C. SRL nu semnifica încălcarea de către contestator a obligaţiei de fidelitate şi buna credinţă în executarea contractului de muncă, de vreme ce societatea recurentă care îl deţinea, nu şi-a manifestat intenţia de a prelungi contractul de închiriere după data expirării perioadei pentru care a fost încheiat, respectiv 31 decembrie 2002, din care cauză proprietarul la 9 februarie 2003 l-a anunţat spre închiriere. Contestatorul, în calitate de asociat al societăţii C. SRL, nu a făcut decât să dea curs ofertei din 9 februarie 2003 făcută de proprietarul spaţiului comercial.
De altfel, faptele reţinute în sarcina contestatorului, acelea de concurenţă neloială, nu pot constitui temei al desfacerii contractului de muncă, căci răspunderea prevăzută de Legea nr. 11/1991 este de natură civilă, contravenţională sau penală, lucru confirmat şi prin adresa 1458 din 14 mai 2003 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Oficiul concurenţei, sesizat la plângerea societăţii S.C. T.S. SRL. În urma cercetărilor efectuate, oficiul de specialitate a concluzionat că S.B. nu se face culpabil de acte constând în activitatea de deturnare a clientelei ori de săvârşirea unor alte operaţiuni specifice concurenţei neloiale, de vreme ce în contractul de muncă nu s-a inserat o clauză de exclusivitate, însoţită de promiterea ori acordarea unor avantaje materiale.
Contestatorul nu poate fi culpabilizat nici de concedierea sau atragerea unor salariaţi, în sensul art. 4 lit. h) Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, deoarece aceştia au plecat din societate prin demisie, deci din proprie iniţiativă, iar contestatorul a înaintat cererea de demisie angajatorului, singurul competent să dispună măsuri legate de relaţiile de muncă. Împrejurarea că aceştia erau asociaţi ai societăţii C. SRL nu poate căpăta semnificaţia de la art. 4 lit. h) Legea nr. 11/1991 – modificată, atâta timp cât nu este vorba de angajarea salariaţilor unui comerciant concurent în scopul dezorganizării activităţii acesteia. De altfel, societatea T.S. SRL nu a probat dezorganizarea activităţii sale prin demisia salariaţilor săi, asociaţi ai societăţii C. SRL, aspect confirmat şi de Oficiul concurenţei prin adresa 1458 din 14 mai 2003.
Este de observat, aspect reţinut şi prin sentinţa recurată, că la 20 februarie 2003 contestatorul S.P.B. a denunţat unilateral contractul de muncă prin demisie, iar după 21 de zile, în perioada de preaviz, societatea T.S. SRL îi desface disciplinar contractul de muncă prin dispoziţia din 10 martie 2003, în temeiul art. 130 lit. i) Legea nr. 10/1972 de aplicare a Codului muncii şi art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003.
Dispoziţia de desfacere a contractului de muncă este netemeinică şi deci nelegală, deoarece aşa cum s-a arătat mai sus societatea T.S. SRL angajându-l pe contestator în deplină cunoştinţă de cauză, că acesta este asociat la o societate cu profil asemănător a acceptat această situaţie. Mai mult, nu a probat că, desfăşurarea concomitentă a activităţii contestatorului la ambele societăţi i-a adus prejudicii şi că pe parcursul derulării contractului de muncă, aceasta şi-ar fi retractat acordul. Actul adiţional de inserare în contractul de muncă a clauzei de exclusivitate din 11 februarie 2003, a cărui semnare a fost refuzată de contestator este o dovadă evidentă a acestei situaţii şi că de abia la 11 februarie 2003 societatea a înţeles să se prevaleze de clauza exclusivităţii.
Refuzul contestatorului de a da curs acestei clauze, a fost însoţită de denunţarea de către acesta a contractului de muncă, prin cererea de demisie înregistrată la 20 februarie 2003.
Cererea contestatorului de anulare a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă fiind aşadar întemeiată, corect instanţa de fond a admis-o.
Ca urmare, s-a putut da curs efectelor cererii de demisie, formulată de contestator la 20 februarie 2003, îndată după refuzul semnării actului adiţional de modificare a contractului de muncă, prin care societatea T.S. SRL insera clauza de exclusivitate.
Cererea de demisie, înregistrată la 20 februarie 2003 reprezintă în accepţiunea art. 79 C. muncii, actul unilateral de voinţă al salariatului prin care acesta anunţa angajatorului încetarea contractului de muncă, după împlinirea termenului de preaviz.
În speţă, termenul de preaviz este de 30 zile în lipsa unei clauze contractuale şi în condiţiile absenţei unei renunţări totale sau parţiale a angajatorului la termenul de preaviz, deoarece contestatorul S.B. a îndeplinit o funcţie de conducere, aceea de director tehnic în cadrul societăţii T.S. SRL.
Instanţa de fond făcând în cauză aplicarea art. 79 C. muncii a reţinut corect încetarea contractului de muncă prin demisie.
O atare modalitate de încetare a contractului de muncă nu presupune emiterea de către angajator a unui act material constatator al încetării raporturilor de muncă, aşa cum la un moment dat încearcă să susţină societatea recurentă. În cauză, instanţa de fond a putut lua act de încetarea raporturilor de muncă prin demisie, tocmai ca urmare a constatării nelegalităţii şi netemeiniciei deciziei de desfacere a contractului de muncă.
Neîntemeiate sunt şi criticile recursului referitoare la aplicarea în timp a celor două Legi nr. 10/1972 şi 53/2003. Legalitatea şi temeinicia dispoziţiei din 10 martie 2003, trebuia examinată în viziunea vechiului Cod al muncii – deoarece temeiul desfacerii contractului de muncă îl constituia art. 130 lit. i) din vechiul Cod al muncii, iar abaterile disciplinare pentru care s-a aplicat această sancţiune disciplinară extremă au fost comise, aşa cum însăşi societatea T.S. SRL precizează în motivele de recurs, în perioada noiembrie 2002-februarie 2003, deci înainte de intrarea în vigoare a noului Cod al muncii, aplicat prin Legea nr. 53/2003.
Efectele încetării contractului de muncă prin demisie, operează la data expirării termenului de preaviz (în absenţa unei renunţări a angajatorului la termenul de preaviz) astfel că în speţă, atari efecte intervenind la 20 martie 2003 ele trebuiau examinate în lumina actualei reglementări din art. 79 pct. 7, potrivit principiului imediatităţii aplicării legii noi şi în conformitate cu prevederile art. 297 C. muncii, potrivit cărora, pe data intrării în vigoare a noului Cod, numai conflictele de muncă aflate pe rolul tribunalelor se judecă în continuare, potrivit dispoziţiunilor procedurale aplicabile la data sesizării instanţelor.
Evident că celelalte cerinţe legate de forma demisiei şi a termenului de preaviz trebuiau examinate potrivit exigenţelor vechiului Cod al muncii, aşa cum de altfel corect a procedat instanţa de fond, evitându-se astfel aplicarea retroactivă a legii.
Pentru toate aceste considerente recursul de faţă apare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. T.S. SRL Târgovişte împotriva sentinţei civile nr. 398 din 29 august 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
Ia act că intimatul nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2435/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2432/2003. Civil. PRETENTII. Recurs → |
|---|
