ICCJ. Decizia nr. 2485/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2485
Dosar nr. 1481/2003
Şedinţa publică din 29 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 1999 sub nr. 5771 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul local al sectorului 1 şi O.P. solicitând instanţei în principal:
- anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1883 din 19 decembrie 1996 încheiat între H.N. SA Bucureşti, şi pârâta O.P. privind apartamentul nr. 12 situat în Bucureşti.
- atribuirea acestui apartament în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În subsidiar solicită obligarea Consiliului Local sector 1 Bucureşti la plata de despăgubiri pentru acest apartament.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că solicită acest apartament în calitate de unică moştenitoare a soţului său, care, la rândul său, îl moştenise de la tatăl său.
Se mai arată că apartamentul a fost naţionalizat în baza Decretului 92/1950 cu încălcarea prevederilor art. II din decret deoarece proprietarul apartamentului făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare.
La data de 14 iunie 1999 reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a (C.G.M.B.) şi SA H.N. Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 19122 din 15 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti având în vedere valoarea de impunere a apartamentului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, prin sentinţa civilă nr. 229 din 22 martie 2000, la rândul său şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă a trimis cauza Curţii de apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a, prin sentinţa civilă nr. 111 din 10 mai 2000 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că obiectul acţiunii îl constituie revendicarea unui imobil a cărei valoare de inventar este de 273.791.970 lei, precum şi prevederile art. 2 pct. 2 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a sub nr. 3246/2000 şi reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâtă şi pe T.E.G.
Prin sentinţa civilă nr. 215 din 18 martie 2002 Tribunalul Bucureşti secţia a V-a, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantă şi a obligat pe pârâtele O.P. şi T.E.G. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul 12.
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut de către instanţă că apartamentul în litigiu proprietatea autorului reclamantei a fost trecut în proprietatea statului abuziv.
S-a reţinut de asemenea că apartamentul în litigiu a fost transformat în două unităţi locative distincte care au fost vândute prin contractele de vânzare cumpărare cu nr. 1883/23657 din 19 decembrie 1996 şi 1884/23656 din 11 decembrie 1996, pârâtelor O.P. şi T.E.G.
În situaţia existenţei a două titluri, al reclamantei şi al pârâtelor, instanţa a procedat la cumpărarea lor şi a acordat preferinţă titlului reclamantei care provine de la adevăratul proprietar; este mai vechi şi este transcris, spre deosebire de titlul pârâtelor care provine de la un neproprietar.
În consecinţă a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei apartamentul în litigiu.
A respins capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâtelor, reţinând că reclamanta nu a invocat în cererea sa nici un motiv de nulitate şi deci cererea este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri pârâţii O.P. şi T.E.G., Consiliul local sector 1 Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi reclamanta N.S.
La apelul lor pârâtele O.P. şi T.E.G. susţin în esenţă că apartamentul a trecut legal în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, iar contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiunilor Legii 112/1995.
Prin apelul declarat de Consiliul local sector 1 Bucureşti, acesta susţine că nu are calitatea procesual pasivă, întrucât nu deţine sub nici o formă imobilul revendicat şi că, imobilul respectiv s-a aflat în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Municipiul Bucureşti prin Primarul General, prin apelul său susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut nevalabilitatea titlului statului, întrucât imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950 şi că din momentul naţionalizării s-a stins dreptul de proprietate al fostului proprietar.
Se susţine deasemenea că vânzarea apartamentului în litigiu a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor Legii 112/1995.
Reclamanta N.S., în apelul său, consideră parţial nelegală şi netemeinică hotărârea, respectiv în ceea ce priveşte respingerea capătului de acţiune privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Susţine, în esenţă că a făcut dovada ca vânzătoarea a fraudat legea când a vândut apartamentul deoarece la data respectivă există o cerere înregistrată la Primărie (notificarea din 20 decembrie 1991) şi cererea din 15 iulie 1996 făcută la Comisia pentru aplicarea Legii 112/1995 şi cu toate acestea instanţa de fond, în mod greşit a respins acest capăt de cerere.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 46 A din 31 ianuarie 2003, a admis apelurile declarate de pârâţii O.P. şi T.E.G., Consiliul local sector 1 Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, întrucât reclamanta nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că au fost încălcate prevederile Decretului de naţionalizare 92/1950.
S-a reţinut deasemenea că reclamanta a formulat acţiunea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare după termenul de 3 ani de la înstrăinarea lor şi, ori cum, cumpărătorul se bucură de prezumţia bunei credinţe.
S-a mai reţinut că instanţa a procedat greşit comparând titlurile de proprietate în situaţia în care titlul de proprietate al reclamantei a fost stins prin naţionalizare, iar titlul pârâtelor a fost obţinut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel constată în ceea ce priveşte cererea subsidiară privind despăgubirile, formulată de către reclamantă că pârâtul Consiliul local sector 1 nu poate fi obligat la plata lor, întrucât nu a deţinut niciodată imobilul în litigiu, reclamanţii având posibilitatea să le obţină prin procedura prevăzută de Legea 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs, reclamanta solicitând în principal casarea cu trimitere a hotărârii pronunţate de către instanţa de apel, întrucât aceasta nu s-a pronunţat cu privire la apelul pe care l-a formulat.
În subsidiar recurenta solicită modificarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului se arată că imobilul a trecut în proprietate statului fără titlu valabil întrucât proprietarul imobilului făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare prin prevederile art. II din decret.
Se mai susţine că întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, consecinţa era ca el să fie restituit şi acest lucru se putea face astfel cum a reţinut instanţa de fond, prin compararea titlului reclamantei cu titlurile opuse de către pârâte.
În orice caz contractele de vânzare–cumpărare, prin acre pârâtele au cumpărat apartamentul, au fost încheiate în frauda legii şi cu rea credinţă.
O ultimă susţinere este aceea în legătură cu cererea subsidiară făcută în acţiune, respectiv de acordarea despăgubirilor, arătând că sunt de acord în principiu cu opinia instanţei de apel, în sensul că pârâtul Consiliul local sector 1 nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri din moment ce nu a deţinut în nici un fel imobilul în litigiu, dar în această ipoteză instanţa de apel care a admis apelul pârâtelor trebuia să se pronunţe cu privire la această cerere subsidiară, în sensul cine trebuie să plătească despăgubirile pentru imobil.
Recursul este fondat.
Este de reţinut în primul rând că reclamanta a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 215 din 18 martie 2002 Tribunalului Bucureşti secţia a V-a (fila 42 dosar apel).
La termenul din 24 ianuarie 2003 când părţile au pus concluzii în apeluri s-au purtat discuţii în legătură cu termenul în care a fost formulat apelul de către reclamantă, constatându-se că pe dovada de comunicare a hotărârii instanţei de fond există modificări.
De menţionat că instanţa nu s-a pronunţat în nici un fel cu privire la faptul că apelul reclamantei este sau nu declarat în termen, acordând cuvântul părţilor.
De reţinut că reclamanta a dezvoltat oral motivul din apel, solicitând admiterea, iar pârâtele, prin avocat, au solicitat respingerea apelului formulat de către reclamantă ca nefondat, nu ca tardiv.
În atare situaţie instanţa de apel, analizând criticile formulate de către pârâte în apelurile formulate, trebuie să analizeze concomitent criticile exprimate de către reclamanta în apelul său.
Neprocedând în acest mod, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care urmează a admite recursul şi a casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru judecarea tuturor apelurilor formulate.
Cu ocazia rejudecării apelurilor pârâţilor şi a judecării apelului reclamantei instanţa urmează să pună în discuţie considerentul menţionat în decizie prin care se constată că acţiunea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată de către reclamantă după 3 ani de la înstrăinare.
Punerea în discuţie este necesară pentru a se elucida dacă a fost o excepţie de tardivitate constatată în timpul deliberării sau a fost doar o constatare a unei situaţii de fapt.
O altă problemă care urmează a fi pusă în discuţia părţilor este aceea în legătură cu un alt considerent al deciziei pronunţată de instanţa de apel, şi anume dacă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică fără cererea reclamantei conform art. 47 din această lege, în cazul în speţă.
În funcţie de soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, instanţa de apel trebuie să rezolve şi cererea subsidiară privind despăgubirile solicitate de către reclamantă, respectiv dacă sunt datorate şi de către pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 46 A din 31 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor formulate de către aceasta şi pârâţiiO.P, T.E.G., Consiliul local al sectorului 1 Bucureşti şi municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 215 din 18 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2497/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2388/2003. Civil. încheiere. Recurs → |
|---|
