CSJ. Decizia nr. 2559/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUSPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2559
Dosar nr.200/2003
Şedinţa publică din 13 iunie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.192 din 23 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: intimaţii reclamanţi S.M.şi I.O.C. reprezentaţi de avocat B.I., lipsind intimatul pârât F.D..
Procedura completă.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei şi respingerea recursului ca nefondat.
Avocat B.I. solicită admiterea recursului în anulare.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 17 ianuarie 2003 s-a înregistrat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie recursulîn anulare formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângăCurteaSupremădeJustiţieîmpotrivadecizieinr.192/23ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care admiţându-se recursul pârâtului F.D., a fost admis apelul acestuia împotriva sentinţei civile nr.17554/18.12.2000 a Judecătoriei Sectorului 2, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor S.M.şi I.O.C.având ca obiect evacuarea pârâtului din ap. nr.61, situat în şos.Iancului nr.1, bl.112 C, et.11, sector 2, Bucureşti.
S-au invocat în susţinerea recursului în anulare dispoziţiile art.330 pct. 2 C. proc.civ., în sensul încălcării esenţiale a legii şi a văditei netemeinicii a hotărârii, în sensul că în speţa dedusă judecăţii nu erau aplicabile dispoziţiile OUG nr.40/1999, iar potrivit Codului civil, după anunţarea concediului, contractul de locaţiune încetează, astfel că pârâtul nu mai avea nici un titlu pentru ocuparealocuinţei reclamanţilor.
Analizând recursul în anulare, precum şi dosarele ataşate, Curtea constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 martie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii S.M.şi I.O.C., prin avocat B.I. au chemat în judecată pe pârâtul F.D., solicitând evacuarea lui din apartamentul proprietatea reclamanţilor, invocând dispoziţiile art.480 C.civ.şi ale art.23 din Legea locuinţei.
S-a motivat că între părţi a existat un contract de închiriere până la 31 decembrie 1996, de când pârâtul a continuat să folosească bunul deşi fusese notificat încă de la 30.08.1999 în sensul încetării raporturilor de locaţiune.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, invocând existenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare în temeiul căruia ocupă apartamentul, folosit ca sediu al firmei sale de proiectare şicu caracter de cerere reconvenţională a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 2000 USD achitaţi de el cu titlul de arvună în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
S-a administrat probe cu înscrisuri şi interogatoriu.
Prin sentinţa nr.17554 din 18 decembrie 2000 Judecătoria Sectorului II Bucureşti a admis acţiuneaastfel cum a fost formulată, dispunând evacuarea pârâtului, a cărui cerere reconvenţională a fost respinsă.
În motivarea acestei soluţii instanţa de fond a reţinut că de la 1.08.1999 contractul de locaţiune dintre părţi încetase, astfel încât ocuparea în continuare a apartamentului de către pârât nu se mai justifică. Cu privire la cererea reconvenţională, s-a constatat că prin nici un mijloc de probă pârâtul nu a făcut dovada că suma pretinsă ar fi fost plătită cu titlu de arvună pentru un proiectat contract de vânzare-cumpărare.
Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, care prin Deciziacivilă nr.1533/5.06.2001 arespins ca nefondat apelul pârâtului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr.192/23 ianuarie 2002 a admis recursul pârâtului şi pe fond a respins ca nefondată acţiunea în evacuare, menţinând soluţia cu privire la cererea reconvenţională.
A apreciat insntanţa de recurs că la data denunţării unilaterale a contractului, prelungit prin tacita relocaţiune, era în vigoare OUG nr.40/1999, al cărei art.2 prevedea prelungirea contractelor de închiriere cu încă 5 ani.
Această ultimă decizie este criticată prin prezentul recurs în anulare, pentru motivele care au fost deja expuse.
Recursul în anulare este fondat, urmând a fi admis, cu consecinţa casării deciziei nr.192/2002 a instanţei de recurs, pentru următoarele considerente.
Potrivit art.129 alin.6 C.proc.civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În speţă instanţa a fost investită cu o acţiune în evacuare al cărei temei, alături de art.480 din C.civ.(care consacră dreptul proprietarului de a se bucura şia dispune de bunul său) a fost indicat art.23 din Legea locuinţei nr.114/1996, potrivitcu care în cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual.
În mod corect, toate instanţele care s-au pronunţat au constatat că acest text se complineşte cu dreptul comun în materie, anume art.1437 din C.civ., care permite tacitarelocaţiune în cazul expirării termenului contractual, noul contract considerându-se încheiatpe durată nedeterminată.
Cu ignorarea cadrului procesual cu care a fost investită şi a probelor din dosar (inclusiv a recunoaşterilor pârâtului) instanţa de recurs a considerat aplicabilă în speţă OUGprivind spaţiile cu destinaţia de locuinţe nr.40/1999.
Potrivit art.1 din acest act normativ (aprobat cumodificări, prin Legea nr.241/2001) au fost prelungite contractele de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe sau folosite de unităţi de învăţământ, de aşezăminte social culturale ori ca sedii de partide politice.
În speţă, din probele dosarului rezultă că pârâtul nu a folosit apartamentul închiriat de la reclamanţi cu destinaţia de locuinţă, ci ca sediu al unei firme al cărei unic asociat era.
Ca atare, actul normativ invocat de instanţa de recurs din oficiu (în lipsa oricărui motiv de recurs) nu era aplicabil la speţă.
Pentru aceste considerente, văzând că sunt fondate criticiele formulate prin recursul în anulare, acesta va fi admis, în baza art.3303 raportat la art.314 C proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriv a deciziei nr.192 din 23 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge recursul declarat de pârâtul F.D. împotriva deciziei nr.1533 din 5 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7161/2003. Civil | CSJ. Decizia nr. 2483/2003. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
