ICCJ. Decizia nr. 3194/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3194Dosar nr. 10169/2003
Şedinţa publică din 21 aprilie 200.
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 22 martie 2002 reclamantul Ministerul de Interne a chemat în judecată pe pârâta Primăria Sinaia solicitând anularea Dispoziţiei nr. 109 din 15 august 2001 emisă de Primarul oraşului Sinaia, prin care în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură către O.S.V., în calitate de moştenitoare a foştilor proprietari I.S. şi I.P., a terenului în suprafaţă de 428 mp situat în Sinaia.
În motivarea cererii s-a susţinut că dispoziţia a fost emisă cu încălcarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a dispus şi asupra suprafeţei de 127 mp care nu era deţinută de primărie, fiind în administrarea Poliţiei Sinaia.
Prin sentinţa civilă nr. 627 din 23 mai 2003 Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins cererea ca nefondată cu motivarea că, în raport cu probele administrate, dispoziţia de restituire în natură este legală şi temeinică, întrucât imobilul a aparţinut autorilor petentei O.S.V. şi face parte din categoria imobilelor preluate abuziv definite ca atare prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 206 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Instanţa de apel a reţinut că, în contra susţinerilor reclamantului, prin dispoziţia atacată s-a dispus restituirea în natură a imobilului, imobil naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi aflat în domeniul privat al statului, iar nu restituirea imobilului care constituie sediul Poliţiei Sinaia, şi care a intrat în proprietatea statului prin moştenire vacantă.
Prin recursul declarat în termen şi invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat casarea deciziei date în apel, precum şi a sentinţei primei instanţe, iar pe fond admiterea cererii sale şi anularea dispoziţiei atacate.
Dezvoltând în fapt şi în drept recursul, reclamantul susţine că foloseşte imobilul situat în Sinaia, format din clădire şi teren în suprafaţă de 1020 mp, care i-a fost transmis în administrare în anul 1985 prin decizie a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Prahova şi apoi prin HG nr. 178 din 13 martie 2000, iar suprafaţa de 127 mp din terenul de mai sus face parte din terenul de 420 mp restituit în natură prin dispoziţia atacată.
În aceste condiţii, arată reclamantul, s-a restituit în natură ceea ce nu se afla în deţinerea primăriei, dispoziţia atacată fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) şi alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 în sensul că dispoziţia de restituire în natură putea avea ca obiect numai imobilele deţinute de primărie, instituţie care, cu privire la suprafaţa de 127 mp deţinută de reclamant, avea numai obligaţia de a comunica starea de fapt solicitantei, care trebuia să notifice pe deţinător, adică pe reclamant.
De asemenea, reclamantul impută instanţei de apel că a stabilit o situaţie de fapt greşită, consecinţă a împrejurării că nu a ţinut seama de planul anexă ştampilat şi semnat de un expert autorizat şi a lipsei de rol activ rezultată din neîncuviinţarea expertizei tehnice cerută de reclamant, probe care ar fi făcut deplina dovadă că terenul de 127 mp restituit în natură face parte din terenul de 1020 mp deţinut de reclamant, teren care face parte din domeniul public al statului potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 şi pct. I.24 şi I.29 din Anexa la lege, fiind inalienabil, insesizabil şi indivizibil conform art. 135 alin. (5) din Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 213/1998.
Recursul nu este întemeiat.
Examinând cu prioritate criticile încadrate în motivele de recurs invocate referitoare la nelegala statuare asupra situaţiei de fapt se constată că nu sunt fondate.
Astfel, nu este incident cazul de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 10 C. proc. civ., întrucât din motivarea deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanţa de apel a verificat susţinere din apel a reclamantului referitoare la dovada dreptului său de administrare dată de planul anexă la Decizia nr. 364/1985, constatând că asemenea anexă nu există, iar planul de situaţie aflat la dosarul de fond nu atestă susţinerile reclamantului.
Aşadar, nu se poate imputa cu temei instanţei de apel că n.
s-ar fi pronunţat asupra unei dovezi administrate şi care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la refuzul încuviinţării probei constând în expertiză tehnică ca încălcare a rolului activ reglementat prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.
Or, în concret, cererea privind încuviinţarea expertizei formulată de reclamant a fost respinsă ca neconcludentă, instanţa de apel apreciind că probatoriul existent permite soluţionarea pricinii.
În aceste condiţii, respingerea cererii nu poate fi calificată ca fiind rezultatul încălcării legii.
Dar, instanţa de apel a lămurit pe deplin situaţia de fapt, întrucât terenul restituit în natură nu face parte din terenul aflat în administrarea reclamantului, fiind situat la nr. 2 pe strada P., în timp ce imobilul administrat de reclamant se află la nr. 4, pe aceeaşi stradă, fiind astfel două imobile diferite.
De altfel, petenta a cerut să-i fie restituite în natură amândouă imobilele, dar primarul a dispus numai cu privire la cel deţinut de oraş, transmiţând reclamantului notificarea referitoare la imobilul din administrarea acestuia.
Ca urmare, nici celelalte critici din recurs nu sunt întemeiate, dispoziţia atacată fiind dată cu respectarea Legii nr. 10/2001.
Pentru toate cele ce preced recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei civile nr. 206 din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3192/2003. Civil. CONTESTATIE LEGEA... | ICCJ. Decizia nr. 3186/2003. Civil. Legea nr. 10/2001 (repus pe... → |
|---|
