ICCJ. Decizia nr. 3270/2003. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3270
Dosar nr. 21077/1/2003
nr. vechi 13028/2003
Şedinţa publică din 29 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 364/N/2001 din 28 martie 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată SC I. SA Odorheiu Secuiesc, numiţii SA, S.F.C. şi S.M. au solicitat restituirea în natură a imobilului, casă de locuit, situat în Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbăteşti, sub nr. top 242/2, care în prezent este sediul societăţii notificate şi reprezintă aport în natură la constituirea patrimoniului acestei societăţi.
În motivarea notificării solicitanţii au arătat că imobilul, casă de locuit şi terenul aferent, din Odorheiu Secuiesc, aşa cum rezultă din C.F. Sâmbăteşti, a fost proprietatea defunctului S.F. şi a soţiei acestuia, petenţii fiind moştenitorii legali ai proprietarului tabular, în calitate de descendenţi, imobilul fiind preluat de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
SA, S.F.C. şi S.M. au notificat, cu acelaşi conţinut, sub nr. 785 din 23 iulie 2001 pe Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc şi sub nr. 5/N din 8 februarie 2002 A.P.A.P.S., solicitând restituirea în natură a imobilului, casă de locuit şi teren aferent de 1799 mp situat în Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbăteşti.
La data de 21 mai 2002 reclamanţii SA şi S.F.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc, Prefectura Harghita, SC I. SA Odorheiu Secuiesc, SC C.I.M. Harghita SA Miercurea Ciuc şi A.P.A.P.S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- În principal, restituirea în natură a imobilului din Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbăteşti, top. 242/4, compus din casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 1388 mp, cu efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară;
- În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, în tot sau numai în parte, reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii în echivalent, estimând imobilul la valoarea de 3.150.000.000 lei.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că potrivit cărţii funciare imobilul din Odorheiu Secuiesc, dobândit prin cumpărare la 17 aprilie 1943, a aparţinut antecesorilor lor, S.F. şi S.M., bun trecut în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950. În anul 1994 reclamanţii au promovat o acţiune în revendicarea imobilului, acţiune admisă, iniţial, de Judecătoria Odorheiu Secuiesc prin sentinţa civilă nr. 1866 din 16 decembrie 1994, dar respinsă, ulterior, prin Decizia civilă nr. 440/R/1998 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, urmare a exercitării de către pârâta SC I. SA Odorheiu Secuiesc a căilor de atac. După apariţia Legii nr. 112/1995, reclamanţii s-au adresat Comisiei judeţene Miercurea Ciuc de aplicare a acestei legi, dar prin hotărârea nr. 599 din 23 noiembrie 2000 a acestei instituţii, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.
Întrucât din corespondenţa purtată cu pârâta SC I. SA a rezultat că această societate este privatizată, reclamanţii au cerut prin acţiunea introductivă de instanţă să „se verifice în ce măsură susţinerile pârâtei SC I. SA privind privatizarea şi deţinerea construcţiei în cauză ca aport în natură din partea SC C.I.M.Harghita SA sunt reale". Cu referire la teren, reclamanţii au învederat că din suprafaţa totală de 1800,03 mp, doar 592,34 mp sunt afectaţi de construcţii, diferenţa de 1307,96 mp putând fi restituită în natură.
Prin întâmpinări, pârâtele S.C. C.I.M.Harghita SA Miercurea Ciuc şi SC I. SA Miercurea Ciuc au solicitat respingerea acţiunii. Prima pârâtă s-a apărat în sensul că antecesoarea ei a primit imobilul în administrare prin Decizia nr. 81 din 12 martie 1979 a fostului Consiliul Popular al judeţului Harghita. Cea de a doua pârâtă a susţinut că a primit, de la cea dintâi, ca aport social, cu prilejul înfiinţării, imobilul revendicat (construcţii şi teren) în care funcţionează un şantier de instalaţii aflat în subordinea SC I. SA Miercurea Ciuc, aspect menţionat în procesul-verbal de preluare a mijloacelor fixe nr. 310/1993. Pârâta SC I. SA s-a mai apărat în sensul că, ulterior preluării, aportul la capitalul social a fost majorat, iar în anul 1999, societatea s-a privatizat integral prin cumpărarea de la fostul F.P.S. a întregului pachet de acţiuni, deţinut de stat, situaţie în care fiind vorba de acte juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare [art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent [art. 27 alin. (1) şi art. 43 alin. (1) din aceeaşi lege] ce pot fi cerute doar de la A.P.A.P.S.
Prin petiţia depusă pentru termenul din 2 octombrie 2002 (filele 169-170 dosar de fond) reclamanţii au învederat că la data când se pretinde că pârâta SC I. SA s-a înfiinţat şi a primit ca aport la capitalul social din partea SC C.I.M. Harghita SA imobilul din Odorheiu Secuiesc, acest bun era revendicat în justiţie de către reclamanţi, după cum bunul era litigios şi la data de 23 aprilie 1999 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 16 HR dintre fostul FPS şi SC C.I.M. Harghita SA, astfel că pârâtele „nu au dobândit legal proprietatea asupra imobilului + teren aferent".
Printr-o altă petiţie depusă pentru termenul din 5 februarie 2003 (filele 314-318 dosar de fond) reclamanţii au efectuat o sinteză a actelor juridice prin care nemişcătorul revendicat a fost preluat de stat şi apoi transmis, succesiv, în proprietatea societăţilor comerciale pârâte, arătând că sunt acte lovite de nulitate absolută.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Harghita, prin sentinţa civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003, a admis acţiunea numai împotriva pârâtei A.P.A.P.S. şi a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele situate în municipiul Odorheiu Secuiesc, înscris în C.F. Sâmbăteşti nr. top 242/4 cu teren aferent în suprafaţă de 1388 mp şi care au fost preluate cu titlu valabil şi sunt evidenţiate în patrimoniul SC I. SA Miercurea Ciuc.
A fost obligată pârâta A.P.A.P.S. să emită decizie sau dispoziţie motivată care să cuprindă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul de mai sus, evaluat la suma de 2.589.301.000 lei, valoare stabilită prin expertiza tehnică întocmită de ing. B.L.
A fost respinsă acţiunea faţă de ceilalţi pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele: imobilul în litigiu a aparţinut numiţilor S.F. şi S.M., soţi, părinţii reclamanţilor şi a trecut în proprietatea statului, prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950; după naţionalizare, până în anul 1978, nemişcătorul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, iar apoi, Comitetul Executiv al Consiliului Popular judeţean Harghita, prin Decizia nr. 81 din 12 martie 1979, l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita, antecesoarea pârâtei SC C.I.M. SA Harghita, Miercurea Ciuc; această din urmă pârâtă s-a înfiinţat în urma reorganizării ca societate comercială, conform Legii nr. 15/1990 şi potrivit art. 20 din această lege, pârâta a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, inclusiv a imobilului în litigiu; ulterior, pârâta SC C.I.M. SA a adus acest imobil ca aport la înfiinţarea pârâtei SC I. SA, ambele societăţi privatizându-se prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale aparţinând statului; contractele de vânzare-cumpărare prin care s-a realizat şi finalizat procesul de privatizare a celor două societăţi pârâte nu intră sub incidenţa art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul acestor contracte nu îl constituie activele imobiliare ale societăţilor, ci dreptul de proprietate încorporală asupra părţii din capitalul social deţinut de stat; întrucât reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei condiţii de preluare în temeiul Decretul nr. 92/1950 „per a contrario se prezumă că imobilul a fost preluat cu titlu"; în baza acestei constatări şi cum societăţile ce deţin imobilul s-au privatizat cu respectarea legii, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent în contradictoriu cu instituţia implicată în procesul de privatizare.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamanţi şi de pârâta A.P.A.P.S., au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 153/A din 30 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a menţinut sentinţa tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii S.F.C. şi SA care au invocat următoarele critici: instanţele au aplicat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu au luat în considerare faptul că societăţile pârâte „au forţat ilegal privatizarea imobilului" în perioada în care se găseau în plin proces de revendicare atât la Judecătoria Odorheiu Secuiesc, cât şi la Curtea de Apel Târgu Mureş; instanţele nu au luat în considerare prevederile art. 46 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001; şi în prezent, în cartea funduară şi în anexele referitoare la foaia de avere asupra imobilului revendicat figurează ca proprietar tot Statul Român; acţiunile la care se referă contractele de privatizare privesc construcţia, nu şi terenul aferent acesteia; Legea nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1999 nu sunt acte normative prin care pârâtele să fi dobândit nu drept de proprietate asupra imobilului.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Potrivit C.F. Sâmbăteşti, nr. top 242/4, B 35, 36 imobilul din municipiul Odorheiu Secuiesc, a fost proprietatea soţilor S.F. şi S.M., părinţii reclamanţilor. Din adresa nr. 86164 din 27 mai 1994 eliberată de Filiala Harghita a Arhivelor Statului, rezultă că, imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la tatăl reclamanţilor pe motiv că acesta deţinea în proprietate un număr total de 19 apartamente în imobilul revendicat şi în alte trei imobile.
Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţine în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul menţionat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Astfel, în anul 1950, când imobilul a fost naţionalizat, era în vigoare Constituţia din 1948, care, în art. 8, prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucura de o protecţie specială.
Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De aceea, în speţă, contrar celor reţinute anterior de instanţe, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanţă că autorul reclamanţilor avea în proprietate un număr de 19 apartamente, deoarece dispoziţiile legale citate, în vigoare la data naţionalizării, fără a face deosebire cu privire la întinderea proprietăţii unei persoane sau la destinaţia pe care o aveau imobilele, garantau şi proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire.
Confruntate cu acţiunea reclamanţilor şi cu dreptul lor de proprietate dobândit pe cale succesorală, pârâtele S.C. C.I.M. SA Harghita şi SC I. SA Miercurea Ciuc s-au apărat în sensul că ele sunt proprietarele nemişcătorului, exhibând contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. HR 16 din 23 aprilie 1999 şi nr. HR 21 din 13 iulie 2000, ambele încheiate cu fostul Fond al Proprietăţii de Stat şi au susţinut, în sensul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că sunt acte juridice de înstrăinare valabile, deoarece au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
La rândul lor, reclamanţii, atât prin acţiunea introductivă de instanţă, cât şi ulterior, prin cererile din 2 octombrie 2002 şi 5 februarie 2003, au solicitat instanţelor să verifice condiţiile în care a avut loc privatizarea cu referire la bunul autorilor lor şi în final au cerut să se constate nulitatea actelor de înstrăinare cu motivarea că au întreprins demersuri anterioare privatizării pârâtelor, atât potrivit Legii nr. 112/1995, cât şi conform dreptului comun, în cadrul unei acţiuni în revendicare imobiliară, astfel că ambele pârâte, părţi în acele procese, au cunoscut realitatea, atât cu privire la calitatea de proprietari tabulari ai autorilor reclamanţilor, la modalitatea în care statul a devenit proprietar aparent, cât şi cu referire la demersul întreprins de reclamanţi, încă din anul 1994, de apropriere a bunului imobiliar.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data pronunţării hotărârilor recurate, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Rezultă din cele de mai sus că legiuitorul a dat prevalenţă bunei-credinţe a părţilor care au încheiat actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întreprinse în cadrul procesului de privatizare şi a înţeles că păstreze aceste acte juridice încheiate cu credinţă legitimă, chiar în cazul în care ele se referă ori au ca obiect bunuri preluate de stat fără titlu valabil. S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, trebuie să se încline înaintea unui principiu superior de echitate şi de justiţie: buna-credinţă a cumpărătorului.
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii, privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, deasemenea, invincibilă, şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Într-adevăr, s-a cerut întotdeauna ca terţul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credinţă, adică să nu fi cunoscut realitatea, şi ca eroarea în care a căzut să fie generală şi mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
În speţă, în aplicarea acestor principii, se constată că instanţele nu au analizat nici legalitatea modului în care pârâtele au încheiat actele juridice de privatizare cu referire la nemişcătorul revendicat şi nici dacă, nu cumva, au fost de rea-credinţă, aşa cum susţin reclamanţii, în sensul că societăţile pârâte ar fi cunoscut încă din anul 1994 atât situaţia tabulară a imobilului şi că statul era doar un proprietar aparent, cât şi faptul că reclamanţii invocau, mai înainte de privatizare, o pretenţiune legitimă de proprietate asupra bunului şi în pofida acestor realităţi, pârâtele au continuat şi finalizat procesul de privatizare.
În adevăr, instanţele nu au analizat condiţiile şi modalităţile în care societăţile pârâte pretind că au devenit proprietarele bunului, demers respins în temeiul unei excepţiuni procedurale ce priveşte admisibilitatea acţiunii, pe motiv că „obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societăţii, ci dreptul de proprietate încorporală asupra unei părţi din capitalul social deţinut de stat ...". Soluţia este greşită, deoarece, pe de o parte, textul citat nu face distincţia asupra împrejurării dacă în procesul de privatizare s-au vândut acţiuni ori active, iar pe de altă parte, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, pârâtele, care stăpânesc bunul, invocă asupra lui o pretenţiune de proprietate în temeiul căreia tind să zădărnicească pretenţia similară a reclamanţilor izvorâtă din titlul anterior al autorului lor.
Întrucât instanţele nu au analizat, la solicitările repetate ale reclamanţilor, legalitatea contractelor exhibate de pârâte, chestiune de care depinde, prejudicial, soluţia referitoare la restituirea în natură a nemişcătorului, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză şi reluarea judecăţii la instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii S.F.C. şi SA împotriva deciziei nr. 153 A din 30 octombrie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 352/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3/2003. Civil. LG.10/2001. Recurs → |
|---|
