ICCJ. Decizia nr. 3097/2003. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3097
Dosar nr. 15.930/1/2003
(nr. vechi 4568/2003)
Şedinţa publică din 23 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 756 din 13 februarie 2002 la biroul executorului judecătoresc, reclamanta S.D.M. s-a adresat pârâtului Centrul Metodologic de Reumatologie, „Dr.Ion Stoia" Bucureşti (denumire schimbată la 23 iunie 2003), pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
Reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea bunicului său M.N. dobândit prin cumpărare, conform contractului nr. 7493/1914, iar în baza Decretului nr. 302/1948 a fost naţionalizat, cu denumirea sanatoriul A. pentru că în el funcţiona o instituţie sanitară înfiinţată de chiriaşii imobilului, respectiv de J.S. şi D.A.
Reclamanta a invocat prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestând incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din lege.
Deasemeni, a mai arătat că, prin sentinţa civilă nr. 6440 din 25 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de tatăl reclamantei, respectiv M.N., în calitate de succesor al proprietarului iniţial M.N. pentru revendicarea acestui imobil, acţiune formulată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi cu Ministerul Sănătăţii, hotărâre prin care s-a constatat irevocabil preluarea abuzivă şi fără titlu valabil a imobilului.
Ca răspuns la notificare, pârâtul a emis Decizia nr. 926 din 10 aprilie 2002, care cuprinde un singur articol în care se reproduce textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
La data de 5 iunie 2002, cu petiţia nr. 1346/2002, reclamanta a comunicat pârâtului că refuză oferta de restituire prin echivalent, care se deduce din redactarea deciziei, motivată de faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, fiind aplicabile prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv dreptul său la restituirea în natură a imobilului.
La data de 7 iunie 2002 (data poştei), reclamanta a formulat o contestaţie împotriva deciziei nr. 926/2002, înregistrată sub nr. 4535/2002 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.
Prin contestaţie s-a solicitat anularea deciziei şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului menţionat, invocându-se prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 21 octombrie 2002, instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 1464 din 21 octombrie 2002, respingând contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în raport de data emiterii deciziei atacate, contestaţia a fost înregistrată peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 303/A din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă. A fost anulată sentinţa, s-a respins excepţia tardivităţii contestaţiei şi, pe fond, a fost admisă contestaţia reclamantei. S-a dispus anularea deciziei nr. 926/2002 şi a fost obligat pârâtul să restituie în natură imobilul.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, instanţa a reţinut punctul de vedere exprimat de apelanta reclamantă în sensul că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din lege se calculează de la data comunicării refuzului de acceptare a ofertei de restituire prin echivalent.
Instanţa de apel a apreciat că există o necorelare între dispoziţiile din art. 24 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care interpretarea lor trebuie realizată în sensul aplicării lor, pentru ca orice persoană îndreptăţită să beneficieze de un regim corespunzător de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii.
În speţă, termenul de contestare a deciziei a fost respectat, în condiţiile în care neacceptarea ofertei a fost comunicată la 5 iunie 2002, iar contestaţia a fost expediată prin poştă la data de 7 iunie 2002, respectiv înăuntrul termenului de 60 de zile de la emiterea deciziei.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederii cuprinse în art. 16 alin. (4) din lege, care era în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil.
Chiar în ipoteza în care s-ar avea în vedere că normele de drept substanţial, completate sau modificate prin OUG nr. 184/2002, în speţă modificarea alin. (4) din art. 16 al legii sunt de imediată aplicare, instanţa de apel a reţinut că trebuia parcursă procedura prevăzută de acelaşi articol în alin. (2) pentru a fi exclus imobilul de la măsura restituirii în natură, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
În final, pentru a argumenta soluţia pronunţată, instanţa de apel a arătat că HG nr. 1096 din 2 octombrie 2002, calificată de pârât ca un act de natura celui prevăzut de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost anulată parţial, cu privire la imobilul în litigiu, prin sentinţa nr. 339 din 18 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Recurentul critică instanţa de apel pentru că nu a examinat dovezile administrate, respectiv notificarea înregistrată sub nr. 4327 din 31 iunie 2001 cu înscrisurile anexate din care rezultă că, la data preluării, imobilul nu avea destinaţia de locuinţă, precum şi dispoziţia nr. 439 din 13 februarie 2002 emisă de pârât ca răspuns la o notificare înregistrată cu nr. 4868 din 17 decembrie 2001, dispoziţie comunicată reclamantei la data de 18 februarie 2002 şi în raport de care trebuia examinată excepţia tardivităţii contestaţiei.
Împrejurarea că, ulterior dispoziţiei nr. 439/2002 reclamanta a formulat o altă notificare (nr. 756/2002) la care a primit acelaşi răspuns prin Decizia nr. 439/2002, nu a fost examinată şi calificată de instanţă ca o modalitate prin care reclamanta a reuşit să prelungească termenul de sesizare a instanţei, pe care îl pierduse. În raport de data emiterii dispoziţiei nr. 439/2002, chiar şi modul de interpretare a dispoziţiilor art. 24 din lege acceptat de instanţa de apel ar fi condus la constatarea tardivităţii contestaţiei, susţine în continuare recurentul.
Legat de această interpretare se susţine că instanţa a ignorat prevederea din art. 24 alin. (2) şi a adăugat la textul din art. 24 alin. (7), respectiv nu a avut în vedere că imobilul nu a avut destinaţia de locuinţă, deci nu se putea face o ofertă concretă reclamantei, motiv pentru care s-a transmis dispoziţia Prefecturii, precum şi că, la termenul expres de 30 de zile de la comunicarea deciziei s-a mai adăugat un termen de 60 de zile de la primirea ofertei, în cadrul căruia se poate comunica refuzul ofertei şi după care s-ar putea ataca Decizia. Această interpretare este contrară legii şi nu poate justifica înlăturarea tardivităţii.
În speţă, pentru un imobil cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, incident art. 16 alin. (1) din lege, termenul este cel prevăzut de art. 24 alin. (7), respectiv 30 de zile de la comunicarea deciziei.
Recurentul mai arată că şi în ipoteza în care s-ar ignora succesiunea celor trei notificări, precum şi existenţa unei prime dispoziţii neatacate de reclamantă, contestaţia este tardivă faţă de faptul că Decizia nr. 926/2002 a fost comunicată la data de 12 aprilie 2002 şi a fost atacată abia la data de 7 iunie 2002, peste termenul de 30 de zile prevăzut expres de lege.
În continuarea argumentării motivelor de nelegalitate se arată că sentinţa civilă nr. 6440/1996 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu este opozabilă recurentului, care nu a fost parte în litigiul respectiv, iar constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil este contrazisă de includerea lui în unitatea sanitară naţionalizată.
Recurentul critică Decizia instanţei de apel pentru omiterea aplicării dispoziţiilor OUG nr. 184/2002, dar şi pentru recunoaşterea efectelor sentinţei nr. 339/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, care nu îi este opozabilă.
În final, recurentul invocă împrejurarea că imobilul a fost preluat de Municipiul Bucureşti în regim de proprietate publică şi, totuşi, el a fost obligat la restituire.
Deasemeni se invocă ignorarea unor dispoziţii legale incidente cauzei, respectiv OG nr. 70/2002 şi Instrucţiunile nr. 3615/2003 emise de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Administraţiei Publice cu privire la unităţile sanitare.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea deciziei în sensul respingerii contestaţiei.
Reclamanta a depus o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Imobilul compus din teren şi construcţii, situat în Bucureşti, a fost proprietatea bunicului patern al reclamantului, M.N., fiind dobândit prin cumpărare, conform actului autentificat sub nr. 7493 din 24 aprilie 1914.
În baza Decretului nr. 302/1948, imobilul a fost naţionalizat ca unitate sanitară, conform destinaţiei de la acel moment. El fusese închiriat în anul 1936 către două persoane fizice care îi dăduseră această destinaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 6440 din 25 iulie 1996, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare a imobilului, formulată de tatăl reclamantei, ca succesor al proprietarului iniţial, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
În baza sentinţei, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 1725 din 4 decembrie 1996 prin care a dispus restituirea imobilului către tatăl reclamantei M.N.
În baza aceleiaşi sentinţe, în dosarul de executare nr. 712/1996 s-a întocmit procesul verbal din 28 noiembrie 1996 prin care s-a declarat punerea în posesie a tatălui reclamantului reprezentat atunci de avocat, cu privire la imobil, în raport cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
La data de 15 decembrie 1998, prin încheiere, aceeaşi instanţă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantă, ca succesoare a tatălui său, dispunându-se rectificarea considerentelor şi a dispozitivului sentinţei civile nr. 6440/1996 în sensul de a fi trecut şi al doilea pârât în cauză, respectiv Ministerul Sănătăţii.
Ca urmare, în dosarul de executare nr. 476/1999 s-a întocmit procesul verbal din 22 iunie 1999 prin care s-a declarat punerea în posesie a reclamantei cu privire la imobil, în raport cu Ministerul Sănătăţii.
Reclamanta este succesoarea tatălui său, decedat la data de 4 aprilie 1996, conform certificatului de moştenitor nr. 39 din 12 februarie 1997. În acest certificat este menţionat imobilul în litigiu, ca parte din masa succesorală. Evident însă, certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate.
În aceste condiţii, la data de 31 octombrie 2001, sub nr. 4327/2001, reclamanta trimite Ministerului Sănătăţii şi Familiei o petiţie intitulată „notificare", prin care, invocând calitatea de proprietară, precum şi dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 10/2001, oferă acestuia spre vânzare imobilul în litigiu. În finalul acesteia arată că, în ipoteza în care ministerul nu-i recunoaşte calitatea de proprietară, înţelege să califice petiţia ca o notificare formulată în condiţiile art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi solicită restituirea în natură a imobilului.
Cu adresa nr. 53812/427 din 17 decembrie 2001, Ministerul Sănătăţii şi Familiei trimite această notificare pârâtului recurent cu îndrumarea de a formula un răspuns. Notificarea este înregistrată la pârât cu nr. 4868 din 17 decembrie 2001.
Ca urmare, la data de 1 februarie 2002, cu adresa nr. 299/2002, reclamanta este invitată de pârât, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să participe la lucrările Consiliului de Administraţie din data de 11 februarie 2002.
La data de 13 februarie 2002, pârâtul emite Decizia nr. 439/2002, ca răspuns la notificarea înregistrată sub nr. 4868 din 17 decembrie 2001.
Dispozitivul deciziei cuprinde două articole: art. 1 în care este citat textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 2 în care este citat textul art. 16 alin. (3) din aceeaşi lege. În finalul deciziei se face menţiunea că, în ipoteza în care reclamanta nu va opta pentru soluţia prevăzută de art. 16 alin. (3), respectiv restituirea în natură dacă imobilul nu mai este necesar potrivit scopului stabilit, aceasta urmează să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, motiv pentru care, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se va înainta notificarea Prefecturii Municipiului Bucureşti, prin Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Această decizie a fost comunicată reclamantei la data de 18 februarie 2002, când este confirmată primirea.
Înainte de primirea deciziei nr. 439/2002, dar la două zile după şedinţa Consiliului de Administraţie al pârâtului, respectiv la 13 februarie 2002, reclamanta formulează notificarea nr. 756/2002 pe care o trimite direct pârâtului, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Ca urmare, pârâtul emite Decizia nr. 926 din 10 aprilie 2002, având conţinutul menţionat în cele de mai sus, decizie la care reclamanta formulează petiţia nr. 1436 din 5 iunie 2002, prin care îşi exprimă refuzul la oferta de despăgubire, după care, la data de 7 iunie 2002 sesizează instanţa cu o contestaţie la Decizia pe care o primise la 12 aprilie 2002.
Aceasta este, în sinteză, starea de fapt în raport de care se vor examina chestiunile de drept invocate. Expunerea era necesară deoarece instanţele care s-au pronunţat în cauză nu au relevat succesiunea şi conţinutul actelor şi faptelor pentru a justifica soluţiile pronunţate, situaţie criticată în recurs.
Prima chestiune de drept supusă examinării o constituie excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Instanţa de apel a stabilit că excepţia nu este fondată, întemeindu-şi soluţia pe interpretarea oferită de reclamantă cu privire la dispoziţiile art. 24 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 10/2001.
Recurentul a contestat această interpretare şi a criticat Decizia instanţei de apel sub acest aspect, formulând un punct de vedere expus pe larg în cele ce preced.
Examinând succesiunea faptelor şi semnificaţia lor se ajunge la concluzia că reclamanta a formulat contestaţia în termen, iar excepţia tardivităţii este nefondată, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Dacă se porneşte de la faptul că prima notificare întocmită de reclamantă sub nr. 4327/2001 este şi singura ce are acest caracter şi trebuie luată în considerare ca atare, atunci pârâtul recurent ar fi trebuit să explice de ce a emis două decizii, respectiv Decizia nr. 439/2002 şi nr. 926/2002. O interpretare strict formală, cum pretinde recurentul ar conduce la concluzia că prima decizie, nefiind contestată, nu intră în discuţie, iar a doua decizie a fost emisă ca răspuns la a doua notificare cu nr. 756/2002 şi în raport de ea trebuie cercetată tardivitatea, ceea ce infirmă punctul de vedere al recurentului privind data de 18 februarie 2002 ca dată de la care curge termenul de 30 de zile şi conduce la interpretarea instanţei de apel, care nu este întrutotul greşită.
Este evident că a doua decizie, respectiv cea contestată în cauză o anulează implicit pe prima. Aceasta din urmă este emisă după şedinţa Consiliului de Administraţie din 11 februarie 2002, când a fost invitată şi reclamanta care, conform susţinerilor sale necontestate şi-a exprimat singura solicitare de restituire în natură a imobilului, respectiv în 13 februarie 2002, adică în aceeaşi zi în care reclamanta şi-a exprimat în scris opţiunea ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Decizia nr. 439/2002 este informă pentru că, în primul rând citează textul art. 16 alin. (1) din lege, dar nu se conformează prevederilor pe care le menţionează, respectiv art. 36 alin. (3) teza 1 şi alin. (4), dar nici celor din art. 9 alin. (1), iar în al doilea rând citează textul art. 16 alin. (3), acceptând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 16 alin. (2). În aceste condiţii a formulat reclamanta opţiunea din 13 februarie 2002, care a îmbrăcat forma unei notificări, acceptată de pârâtul care i-a răspuns cu Decizia nr. 926/2002. Această decizie exprimă punctul de vedere unic şi definitiv al pârâtului, la fel de incomplet şi neclar ca şi primul, reproducând numai textul art.16 alin.1 din lege.
Faţă de această situaţie, în mod corect reclamanta a procedat potrivit art. 24 alin. (3) din lege, refuzând oferta, pentru care avea la îndemână un termen de 60 de zile. Refuzul s-a manifestat la 5 iunie 2002, respectiv după 44 de zile de la primirea deciziei.
Doctrina şi practica judiciară au semnalat lipsa de corelare între alin. (3) şi (7) ale art. 24 în ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru atacarea deciziei şi au stabilit, într-o interpretare logică şi în spiritul legii din care fac parte textele, că acest termen de 30 de zile pentru introducerea acţiunii în justiţie începe să curgă de la data comunicării în scris, în termenul de 60 de zile, a refuzului ofertei de restituire prin echivalent. Aceasta nu este o adăugare la lege, ci o interpretare corectă a ei în sensul respectării drepturilor pe care le conferă. Contestaţia s-a formulat la data de 7 iunie 2002, deci în termenul legal, astfel că soluţia instanţei de apel, sub acest aspect este legală şi justificată.
Pe fondul cauzei, soluţia pronunţată de instanţa de apel este deasemeni corectă.
Modificările aduse art. 16 prin Legea nr. 247/2005, care sunt de imediată aplicare, justifică restituirea în natură a imobilului.
Pe de altă parte, în raport de apărările părţilor şi motivele de recurs se reţine că, la data pronunţării deciziei nr. 926/2002 nu era emisă HG nr. 1096 din 2 octombrie 2002, astfel că nu existau condiţiile pentru refuzul restituirii în natură. Este adevărat că textul art. 16 alin. (2) nu stabileşte un termen pentru emiterea unei astfel de hotărâri, ceea ce creează dificultăţi aplicării legii, dar chiar şi în ipoteza în care s-ar accepta efectele teoretice ale acestei hotărâri, în mod practic, în speţă, acestea nu există pentru că ea a fost anulată parţial, cu privire la imobilul în litigiu, prin sentinţa nr. 339 din 18 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Instanţa de contencios şi-a întemeiat soluţia pe împrejurarea că, la momentul emiterii hotărârii, imobilul nu se mai afla în domeniul privat al statului, el fiind revendicat de succesorii proprietarului iniţial. Sentinţa este opozabilă recurentului pentru că vizează dreptul de proprietate asupra imobilului, pe care acesta nu l-a avut niciodată. Recurentul are numai folosinţa imobilului.
Este însă evident că, imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, astfel că, în raport de prevederile art. 16 alin. (4) din lege, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, soluţia restituirii în natură era obligatorie.
Este adevărat că, la data soluţionării apelului, respectiv 23 mai 2003, intraseră în vigoare dispoziţiile OUG nr. 184/2002 care au modificat conţinutul art. 16 alin. (4), dar noul text venea să completeze alin. (2) al aceluiaşi articol, ale cărui condiţii nu erau îndeplinite în cauză, astfel că şi sub acest aspect criticile recurentului nu sunt fondate.
Nici critica privind inopozabilitatea sentinţei civile nr. 6440/1996 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti nu este justificată. Litigiul s-a purtat în raport cu proprietarul şi administratorul imobilului de la acel moment şi chiar dacă n.
s-ar avea în vedere constatarea preluării fără titlu valabil consacrată prin sentinţă, ea se poate realiza în prezentul litigiu. Preluarea printr-un decret de naţionalizare este abuzivă şi fără titlu valabil, încălcând dreptul constituţional la proprietate.
Întrucât recurentul este unitate deţinătoare, acesta este obligat la restituire.
Pentru toate aceste considerente se va respinge recursul reclamantului ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Centrul de boli reumatismale „Dr. Ion Stoia" cu sediul în Bucureşti împotriva deciziei nr. 303 A din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2003. Civil. LG.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 175/2003. Civil. Partaj succesoral. Recurs în... → |
|---|
