ICCJ. Decizia nr. 3940/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3940
Dosar nr. 798/2003
Şedinţa publică din 13 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamantele I.M. şi P.M. au chemat în judecată Consiliul local al municipiului Constanţa, oraşul Constanţa prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, R.A. E.D.P.P. Constanţa şi R.R., solicitând obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie, în cote egale şi în indiviziune, imobilul situat în Constanţa, greşit trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, să se ia act că înţeleg să respecte contractele de închiriere existente.
Ulterior, acţiunea a fost completată, solicitându-se să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta R.A. E.D.P.P. Constanţa şi pârâtul R.R.
Prin sentinţa civilă nr. 836 din 18 decembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28475/1997 şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Constanţa.
S-a reţinut pentru acesta că imobilul a constituit proprietatea autorilor reclamanţilor, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, aplicat abuziv, întrucât autorii reclamanţilor erau exceptaţi de la naţionalizare conform art. III din Decretul nr. 92/1950, iar măsura a fost luată pe numele altei persoane decât titularii dreptului de proprietate.
Drept urmare, statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul.
Comparându-se titlul reclamanţilor cu contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului s-a dat preferinţă titlului reclamanţilor din moment ce titlul statului a fost nelegal constituit, iar nulitatea contractului de vânzare-cumpărare se întemeiază pe cunoaşterea de către pârâţi a lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului şi pe formularea art. 1 alin. (4) şi (5) din nomele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
Pârâtul R.R. nu poate invoca buna credinţă, atâta timp cât litigiul este înregistrat pe rolul Judecătoriei Constanţa încă din anul 1994.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 153 din 10 decembrie 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, R.A. E.D.P.P. Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 836 din 18 decembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa; a admis apelul declarat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa pentru Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea faţă de apelantă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, în baza aceloraşi considerente, a reţinut caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare, iar cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul R.R., cauza este ilicită. Acest aspect rezultă din faptul că imobilul a fost cumpărat de fostul chiriaş, pentru cei cărora a testat averea, menţionându-se că preţul a fost plătit de aceştia, iar pârâţii introduşi în cauză ca efect al succesiunii fostului chiriaş, nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii E.A. şi E.G., Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, precum şi R.A. E.D.P.P. Constanţa.
Recursul promovat de pârâţii E.A. şi E.G., introduşi în cauză ca succesori ai pârâtului R.R., nu a fost timbrat.
Cum recurenţii, pentru termenul de astăzi au fost citaţi, legal, cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în sumă de 2.297.500 lei, obligaţie pe care nu au îndeplinit-o, urmează ca în aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1995 acest recurs să fie anulat ca atare.
În recursurile declarate de Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi R.A. E.D.P.P. Constanţa se susţine că:
nelegal şi netemeinic s-a reţinut că la naţionalizare nu s-a respectat şi identitatea între persoana din anexă şi adevăraţii proprietari ai imobilului;
greşit s-a apreciat că s-a făcut dovada exceptării de la naţionalizare;
intimata P.M. nu a justificat calitatea procesuală activă ca succesoare a defunctului P.D., iar I.M. nu a făcut dovada faptului că este unică moştenitoare;
reclamantele nu au dovedit că la data naţionalizării imobilul era coproprietatea autorilor;
nu există identitate între imobilul revendicat şi imobilul ai cărui proprietari au fost autorii reclamantelor;
procedându-se la o comparare a titlurilor, mai bune caracterizat este cel al pârâtului R.R., contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi de bună credinţă.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Corect s-a reţinut prin hotărârea atacată că reclamantele se legitimează procesual conform certificatelor de moştenitor şi respectiv de calitate nr. 1456/1994 şi 100/1998 precum şi declaraţiei notariale din care rezultă că D.P. era cunoscut şi sub numele de P.D.D.
Neechivoc s-a făcut dovada că imobilul a constituit proprietatea antecesorilor reclamantei, V.I., respectiv D.P., dobândit de aceştia în coproprietate, prin actul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1940.
Cât priveşte măsura naţionalizării, aşa cum au reţinut instanţele, în adevăr Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat în mod abuziv, autorii reclamantelor fiind exceptaţi conform art. II din decret, iar naţionalizarea fiind dispusă numai pe numele unuia din coproprietari.
Chestiunea identităţii imobilului nu a făcut obiect de judecată în apel, fiind numai acum invocată, motiv pentru care nu ar putea fi cercetată direct în recurs. Este de observat totuşi că imobilul revendicat a fost identificat în cauză, inclusiv prin expertiza tehnică efectuată, ca fiind cel care a constituit proprietatea autorilor reclamantelor.
Referitor la titlurile părţilor cauza nu a fost soluţionată pe temeiul juridic al comparării titlurilor deţinute de părţi, ci în raport de cadrul procesual existent, precum şi urmare soluţionării capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Or, sub acest ultim aspect, potrivit dreptului comun în materia nulităţilor, prin hotărârea atacată s-a reţinut corect că actul juridic respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită, considerentele avute în vedere de instanţă în acest sens, nefiind combătute prin motivarea recursului, care priveşte cu totul alte chestiuni.
Or, din acest punct de vedere, conform chiar celor susţinute prin întâmpinarea formulată în apel de E.G. şi A. instanţa de apel a reţinut corect existenţa unei cauze ilicite a actului determinată de faptul că imobilul, testat succesorilor menţionaţi, a fost cumpărat cu suma pusă în acest sens la dispoziţie de către aceştia, urmând ca la deces, imobilul, pentru acest considerent, să fie testat lor, ca succesori testamentari.
Mai departe, chiar dacă s-ar pune în discuţie buna sau reaua credinţă, corect s-a apreciat de instanţa de fond că pârâţii au fost de rea credinţă, fie şi numai pentru faptul că, litigiul era pe rolul instanţelor, încă din anul 1994.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Consiliul local municipiului Constanţa şi al Municipiului Constanţa, prin Primar, precum şi recursul pârâtei R.A. E.D.P.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 153/C din 10 decembrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâţii E.A. şi E.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4052/2003. Civil. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 394/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
