CSJ. Decizia nr. 396/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 396.
Dosar nr. 2577/2003
Şedinţa publică din 10 octombrie2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 iunie 1999, N.G. şi G.M. au chemat în judecată pe C.E. pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 612 din 30 septembrie 1996 încheiat între S.C. AVL Berceni, ca vânzător şi pârâta, în calitate de cumpărător cu privire la apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti. Totodată a cerut revendicarea bunului.
Pârâta a formulatcerere reconvenţională referitor la contravaloarea actualizată a îmbunătăţirilor aduse imobilului. A solicitat, de asemenea, instituirea unui drept de retenţie, iar prin cerere separată a chemat în garanţie pe Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. AVL Berceni pentru restituirea, în caz de evicţiune, a sumelor plătite vânzătorului cu titlu de preţ al vânzării.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa nr. 119 din 7 februarie 2001, a admis în parte acţiunea şi anume capătul de cerere privind revendicareabunului. A respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulităţii actului juridic de vânzare-cumpărare a bunului, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia nr. 44 din 4 februarie 2002, a respins, ca nefondate,apelurile reclamanţilor şi pârâtei cu motivarea că deşi titlul vânzătorului a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 1605/1998 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, totuşi nulitatea titlului pârâtei, ca subdobânditoare a bunului, este asanată de aparenţa în drept unită cu buna sa credinţă. Restituirea bunului se impune însă prin efectul comparării titlurilor opuse de părţi, operaţiune care, inevitabil, arată că titlul reclamantei este preferabil celui al pârâtei. Cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, nefiind dovedite, sunt nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta, ambele fiind întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.În dezvoltarea acestor motive reclamanta a arătat că absenţa unui minim de diligenţe din partea pârâtei, face inaplicabilă, în speţă, aparenţa în drept şi impune admiterea în întregime a acţiunii principale. Pârâta a susţinut inadmisibilitatea revendicării bunului şi, în subsidiar, a solicitat admiterea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie.
Recursul reclamanţilor este nefondat.
Instanţele au reţinut corect că în ciuda desfiinţării titlului statului, actul de înstrăinare a bunului, încheiat cu titlu oneros, îşi păstrează efectele şi trebuie menţinut, deoarece pârâta, ca subdobânditoare a fost de bună-credinţă. Nu mai puţin, absenţa unui minim de diligenţe din partea pârâtei, situaţie învederată de reclamantă, este fără relevanţă juridică de vreme ce nulitatea absolută a vânzării putea fi pronunţată dacă acest act juridic ar fi avut o cauză ilicită sau ar fi existat fraus omnia corrumpit, ceea ce, materialmente, a rămas nedovedit.
Aşa fiind, recursul reclamanţilor este neîntemeiat şi se impune a fi respins.
În schimb este fondat recursul pârâtei deoarece menţinerea actului atacat are ca principal efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare şi nu poate fi anihilat, implicit, prin compararea titlurilor. Această operaţiune vizează, exclusiv, ipoteza, inexistentă în speţă, când ambele părţi ale revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură (raport între ele). Or, în cauza de faţă, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor,într-o strânsă legătură, bazată, mai întâi, pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi, pe intervenţia legii care, originar, a dispus preluarea bunului de către stat şi, prin convenţie, înstrăinarea lui către pârâtă. În acest cadru, ipoteza cerută probaţiunii prin compararea titularilor este absentă, ceea ce caracterizează ca ilegal şi excesiv procedeul instanţelor de a înlătura, pe o asemenea cale, efectul translativ de proprietate al aparenţei de drept, existentă, necontestat în chiar viziunea lor, prin soluţia pronunţară de păstrare a actului de înstrăinare.
Aşa fiind, urmează a fi admis recursul pârâtei şi modificată Decizia atacată, în sensul admiterii apelului pârâtei şi schimbării în parte a sentinţei, prin respingerea, ca nefondată, şi a capătului de cerere referitor la revendicarea bunului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta C.E. împotriva deciziei nr. 44 din 4 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtei C.E. împotriva sentinţei nr. 119 din 7 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă, şi, schimbând în parte sentinţa, respinge acţiunea în revendicare.
Respinge recursul declarat de reclamanţii N.G.şi G.M. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi10 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3970/2003. Civil. Revizuire | CSJ. Decizia nr. 396/2003. Civil. Revendicare lg.10/2001. Recurs → |
|---|
