CSJ. Decizia nr. 4119/2003. Civil. Exequator. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4119
Dosar nr. 3057/2003
Şedinţa publică din17 octombrie2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 la Tribunalul Dolj reclamantul Z.M. a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să recunoască efectele hotărâriijudecătoreşti definitive dată de Judecătoria ComunalăZejecar – Republica Serbia sub nr. 1156/2001.
În motivare a arătat că această hotărâre a rămas definitivă la data de 10 aprilie 2002 şi statuează asupra desfacerii căsătoriei încheiată între el şi pârâta M.C.E. prin divorţ şi asupra încredinţării minorei rezultată din căsătorie.
Reclamantul a mai arătat că promovarea acestei acţiuni a fost determinată de faptul că pârâta a părăsit domiciliul comun, citatrea sa pe parcursul procesului făcându-se prin publicitate, iar instanţa care a soluţionat procesul în raport de legeaiugoslavă privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat precum şi tratatul de asistenţă juridică încheiat între România şi Iugoslavia în anul 1964 era competentă să judece acest proces.
A mai solicitat să se aibă în vedere că hotărârea a cărei recunoaştere o cere a fost dată de o instanţă competentă, este executorie, nu este rezultatul unei fraude la lege, iar procedura de citare a pârâtei a fost corect şi legal îndeplinită şi nu se aduce atingerea dreptului internaţional privat român, fiind îndeplinite condiţiile legale de pronunţare a exequatorului.
În drept a fost invocată Legea nr. 105/1992.
Prin sentinţa civilă nr. 350/2002 Tribunalul Gorj a admis acţiunea, a recunoscut efectele hotărârii de divorţ pronunţată de Judecătoria comunală Zajecar – Republica Serbia în data de 20 februarie 2002definitivă prin care a fost desfăcută căsătoria părţilor M.Z. din Zajecar şi M.C.E. din Zajecar încheiată în municipiul Craiova la data de 14 august 1993, înscrisă înregistrul stării civile pentru căsătorii al Circumscripţiei Zajecar la nr.crt.11/2000. Copilul minor al părţilor, minora M.M. născută la30 august 1999 în România a fost încredinţată spre îngrijire şi educare tatălui M.Z.. A fost obligată mama să participe la întreţinerea minorei cu o contribuţie lunară de 7% din venitul minim brut al Republicii Serbia, până cel mai târziu în ziua a cincea a fiecărei luni pentru luna curentă începând din 22 august 2001 şi în continuare pe durata obligaţiei legale plătită în mâna lui M.Z.sub ameninţarea executării silite.
S-a dispus ca serviciul de stare civilă competent să facă menţiunile cuvenite.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut căsunt aplicabile dispoziţile art. 167 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 secţiunea a IV-a, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în aceste texte nefiind aplicabile dispoziţiile care se referă la refuzarea recunoaşterii hotărârii.
S-a mai reţinut că potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992 ultimul domiciliu comun a fost în Zajecar – Regiunea Serbia. Procedura de citare a fost respectatăpotrivit cerinţelor Legii nr. 105/1992 şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 151 din această lege privind competenţa exclusivă a instanţei române.
În fine nu se regăseşte nici situaţia referitoare la faptul că la data promovării cererii de divorţ în Serbia să se fi aflat în curs de judecare un proces cu acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi în România deoarece cererea de divorţ a lui M.C.E. a fost promovată ulterior cererii cu care a fost învestită instanţa Sîrbă.
Împotriva acestei hotărâri pârâta M.C.E. a formulat apel criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în esenţă pentru că a fost dată cu încălcarea normelor ce reglementează procedura de citare în procesele cu element de extraneitate astfel că nu pot fi recunoscute efectele acestei hotărâri.
Prin Decizia nr. 64 din 3 aprilie 2003 Curteade Apel Craiova a admis apelul,a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea formulată de reclamantul M.Z..
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că procedura de citare şi comunicarea hotărârii nu au fost îndeplinite legal cu încălcarea dispoziţiilor art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 şi ale Decretului nr. 24/1961. Mai mult, reclamantul cunoştea domiciliul pârâtei din România.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul M.Z. a formulat recurs in vocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Hotărârea este criticată pentru că:
- a aplicat greşit dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 şi art. 51 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 24/1961. La termenul de dezbateri în fond pârâta a fost reprezentată de avocat în condiţiile legii de procedură civilă sîrbă.
- instanţa nu a luat în considerare la pronunţarea hotărârii dovada numirii avocatului din oficiu pentru pârâta M.C.E., dovada de comunicare a hotărârii sîrbe către avocatul din oficiu.
Recursul nu este fondat şi urmează a fi respins în baza următoarelor considerente:
- în ce priveşte prima critică, este neîntemeiată şi urmează a fi înlăturată.
În raport cu împrejurarea că pârâta a lipsit la termenul de dezbateri în fond şi nu i s-a înmânat hotărârea aceasta nu este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată aşa încât prima condiţie prevăzută de art. 167 din Legea nr. 105/1992 nu este îndeplinită.
Recurentul invocă numirea „reprezentantului temporar". Este de reţinut că în privinţa legii care trebuia să servească verificării caracterului definitiv al hotărârii din pucntul de vedere al determinării căilor de atac şi termenelor pentru exercitarea lor se aplică legea statului unde a fostpronunţată hotărârea.
Totuşi cu privire la regularitatea citării şi comunicării hotărârii se aplică regula „locus regitformam actus" conform căreia emiterea citaţiei este supusă legii statului de unde provine, iar primirea ei trebuie efectuată în condiţiile legii domiciliului părţii în cauză. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi procedurii de comunicare a hotărârii străine în vedereaexercitării căilor de atac.
Prima critică urmează a fi înlăturatăîn raport de aceste aspecteşi de împrejurarea că nu se aplică regula unanimităţii prevăzută de Decretul nr. 24/1961. Chiar în condiţiile numirii unui reprezentant din oficiu citarea şi comunicarea hotărârii s-a făcut prin afişare.
- şi a doua critică urmează a fi înlăturată în baza considerentelor de mai susîn esenţă fiind de reţinut că dispoziţiile art. 51 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 24/1961 nu sunt incidente deoarece nu se aplică în situaţia în care citarea şi comunicarea hotărârii s-a făcut prin afişare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul M.Z. împotriva deciziei nr. 64 din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 493/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4902/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
