ICCJ. Decizia nr. 4458/2003. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4458
Dosar nr. 9924/2003
Şedinţa publică din 27 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. 470 din 5 ianuarie 2001 reclamanţii G.G. şi G.H. au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea la plata echivalentului în lei a sumei de 200.000 dolari SUA, cu titlu de daune cauzate prin arestarea nelegală şi cercetarea reclamanţilor pentru comiterea infracţiunii de omor.
Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune susţinând că în dosarul nr. 17/P al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a întocmit Rechizitoriul din 18 decembrie 1997 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor, astfel că, dreptul la acţiune pentru daune s-a născut la această dată, acţiunea fiind înregistrată la 11 decembrie 2001 cu depăşirea termenului legal.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinându-se că prejudiciul nu este cert, că reclamanţii nu au indicat elemente de evaluare a daunelor.
Prin sentinţa civilă nr. 91 din 21 ianuarie 2002 Tribunalul Dolj a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând că dreptul la acţiune s-a prescris, reclamanţii s-au adresat cu acţiune la 11 decembrie 2000, iar dreptul la acţiune s-a născut la data citării în calitate de părţi civile în dosarul nr. 202/1998, când au luat cunoştinţă de calitatea conferită prin rechizitor. Prima instanţă a motivat că în lipsa comunicării prin care reclamanţii să fi fost încunoştiinţaţi în legătură cu scoaterea de sub urmărire ca părţi civile a determinat naşterea dreptului la acţiune pentru acordarea daunelor pentru arestare şi anchetare nelegală.
Împotriva hotărârii mai sus menţionată, au formulat apel reclamanţii, solicitând schimbarea în tot a hotărârii, întrucât s-a reţinut, în mod nelegal, prescripţia dreptului la acţiune.
Prin Decizia nr. 159 din 9 decembrie 2002 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţii G.H. şi G.G., a fost anulată sentinţa civilă nr. 91 din 21 martie 2002 a Tribunalului Dolj şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei civile nr. 159 din 9 decembrie 2002 a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 1417 din 8 aprilie 2003, care a casat Decizia şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe pentru soluţionare pe fond.
Curtea de Apel Timişoara luând în examinare apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 91 din 21 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Dolj, prin Decizia civilă nr. 123 din 9 septembrie 2003 a admis apelul formulat de reclamant, a anulat sentinţa civilă nr. 91 din 21 martie 2002 pronunţată de Tribunalul Dolj şi rejudecând a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 250.000.000 lei pentru fiecare cu titlu de daune morale, reţinând că reclamanţii au suferit un prejudiciu prin reţinerea ilegală timp de o săptămână, apreciind că reparaţia pecuniară este echitabilă, compensatorie şi proporţională daunei morale suferite de aceştia.
Împotriva deciziei civile nr. 123 din 9 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs atât reclamanţii G.G. şi G.H., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Reclamanţii G.H. şi G.G., în recursul lor, au solicitat ca în baza prevederilor art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 504 C. proc. civ. şi art. 998 şi urm. C. civ. să li se admită recursul, să se modifice Decizia Curţii de Apel Timişoara şi pe fond să li se admită acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată, obligând Statul la 210 mii dolari SUA şi la 1.500.000.000 lei despăgubiri materiale, paguba efectivă încercată de aceştia şi respectiv daune morale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin recursul declarat se arată în esenţă că nu există temei pentru acordarea daunelor, nu există nici criterii de evaluare a presupusului prejudiciu astfel că, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin recursul declarat a criticat Decizia Curţii de Apel Timişoara prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin aplicarea greşită a legii în sensul că cei doi reclamanţi au fost privaţi de libertate pe o durată de 6 zile, supuşi oprobiului public şi cu onoarea lezată, dar suma acordată de instanţă cu titlu de reparaţie a daunelor morale suferite este supradimensionată în raport cu prejudiciul moral suferit, reclamanţii nefiind persoane deosebite, de excepţie, care în mediul lor social să se bucure de o apreciere deosebită, fiind persoane obişnuite, de importanţă medie, iar lezarea lor nu justifică o compensare exemplară, care în final să constituie o îmbogăţire fără just temei.
Recursurile vor fi analizate împreună, având în vedere trăsătura comună cu privire la întinderea cuantumului despăgubirilor, care atât pe reclamanţi cât şi pe pârâţi îi nemulţumeşte în raport cu stabilirea sumelor acordate.
În analizarea recursurilor şi în raport de actele dosarului se constată următoarele :
Reclamanţii G.G. şi G.H. au fost reţinuţi prin ordonanţele de reţinere din 18 ianuarie 1989 ale fostei Miliţii a Judeţului Dolj şi arestaţi preventiv, conform mandatelor de arestare preventivă nr. 17/P/1989 emise de Procuratura Judeţeană Dolj pe perioada 19 ianuarie–24 ianuarie 1989, în dosarul penal în care s-au făcut cercetări cu privire la moartea numitului S.F., tatăl reclamantei, G.G. şi socrul reclamantului G.H.
În urma cercetărilor s-a stabilit că inculpatul M.A. a comis infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., a cărei victimă a fost S.F., inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriul din 18 decembrie 1997. Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanţilor.
Pentru că au fost lipsiţi de libertate pe nedrept şi au suferit prejudicii morale, reclamanţii, în temeiul art. 504, alin. (II) C. proc. civ. sunt îndreptăţiţi la repararea acestor prejudicii.
Cu privire la daunele materiale cerute de reclamanţi instanţa a apreciat că acestea pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor. Ori, reclamanţii în dovedirea pretenţiei de 210.000 dolari SUA au depus la dosar o scrisoare care, însă nu este de natură a constitui o probă indubitabilă a nerealizării acestui beneficiu, urmare a procesului penal, astfel că, în mod corect instanţa de apel nu le-a acordat daune materiale, critica privind acest aspect se constată a fi neîntemeiată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familiară, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
În speţă, instanţa a fost în măsură, cu referire la instanţa de apel, să aplice aceste criterii, ca urmare a faptului că reclamanţii au produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin arestarea nelegală de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.
Aşa fiind, se constată că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, aşa încât criticile formulate prin cele trei recursuri apar ca fiind neîntemeiate şi sub acest aspect urmează a fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.G. şi G.H. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, împotriva deciziei civile nr. 123 din 9 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4457/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4223/2003. Civil. Contestaţie în anulare → |
|---|
