ICCJ. Decizia nr. 469/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 469.
Dosar nr. 264/2003
Şedinţa publică din 23 iunie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 1 iunie 1999 reclamantele D.L. şi H.P.V.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti cerând să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 3 camere, vestibul, terasă, baie şi mansardă cu două cămăruţe, vestibul şi pod.
În drept s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi pe Legea nr. 4/1973.
În motivarea acţiunii au susţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17229 din 12 iunie 1926 de Tribunalul Ilfov Secţia notariat H.P.S. şi D. au dobândit imobilul compus din teren în suprafaţă de 517 mp şi o construcţie cu câte un apartament la parter, etaj şi mansardă imobil situat în Bucureşti.
H.P.S. decedând a lăsat moştenitori pe soţul supravieţuitor D.H.P. şi pe fiu H.P.A.D., ale cărui moştenitoare sunt reclamantele.
Între tată şi fiu a intervenit un partaj voluntar în baza căruia tatăl a preluat în proprietate apartamentul de la et. 1 mansarda şi o cotă de 75% din teren, iar fiul apartamentul de la parter şi o cotă de 25% din teren. La decesul tatălui fiul a devenit proprietarul întregului imobil şi a optat pentru apartamentul de la parter pe care ulterior l-a înstrăinat iar restul imobilului a fost preluat de stat în baza Legii nr. 4/1973.
La termenul din data de 17 aprilie 2001 s-a dispus conexarea acţiunii prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, C.C. şi L.A. să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul de la etajul 1 al imobilului şi au invocat pe cale de excepţie nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate între SC R. SA pe de o parte şi C.C. şi respectiv L.A., pe de altă parte.
Pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţie care a fost unită cu fondul.
Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 11 septembrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, şi ca neîntemeiate acţiunea principală şi cea conexă.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că în ce priveşte calitatea procesuală activă reclamantele au probat-o întrucât şi-au dovedit calitatea de moştenitoare a autorului lor H.P.A.D.
Pe fondul cauzei instanţa a apreciat că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 4/1973 cu privire la preluarea de către stat a imobilului.
Împotriva acestei sentinţe reclamantele au formulat apel criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând în esenţă că în mod greşit instanţa a reţinut că imobilul a intrat corect în proprietatea statului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 4/1973 deoarece era o singură unitate locativă şi nu cum greşit s-a reţinut că au fost două apartamente distincte.
Mai este criticată hotărârea şi pentru că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la apărările privind caracterul ilegal al preluării imobilului de către stat în raport de prevederile art. 36 din Constituţia din 1965 şi că nu a încuviinţat probele cerute de reclamante şi pentru că nu şi-a exercitat rolul activ.
Prin Decizia nr. 402 din 28 octombrie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat obligând apelantele la 6.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi C.C. şi L.A.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că în anul 1975 imobilul cuprindea două unităţi locative şi dispoziţiile Legii nr. 4/1973 au fost respectate iar în ce priveşte acordarea de despăgubiri fostul proprietar a fost invitat să depună documentaţia necesară.
Instanţa a mai reţinut că au fost respectate dispoziţiile Constituţiei din anul 1965, iar potrivit prevederilor Legii nr. 4 din 1973 orice persoană avea dreptul la o singură proprietate, aşa cum o atestau dispoziţiile art. 5 din legea amintită: „Cetăţenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuinţă pentru ei şi familiile lor", iar conform art. 21:"Cetăţenii care deţin o locuinţă construită cu sprijinul statului în credite şi execuţie şi care a devenit neîncăpătoare sau prea mare ţinând seama de numărul membrilor familiei, pot să-şi construiască o nouă locuinţă cu sprijinul statului în credite şi execuţie cu condiţia de a înstrăina locuinţa pe care o deţin".
Au fost înlăturate şi celelalte critici privind neexercitarea rolului activ cât şi cea privind neîncuvinţarea tuturor probelor propuse cu motivarea că materialul probator era suficient.
Împotriva acestei hotărâri H.P.A.V. şi D.M.Ş., succesorul reclamantei D.L., au formulat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. reluând criticile formulate în apel.
Astfel s-a invocat faptul că imobilul în litigiu la edificarea lui constituia o locuinţă familială, deci o singură unitate locativă, că de fapt nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 4/1973 în sensul că nu s-au acordat despăgubiri şi nu s-au administrat suficiente probe în stabilirea corectă a situaţiei de fapt instanţa neexercitîndu-şi rolul activ.
Recurenţii mai arată că dispoziţiile Legii nr. 4/1973 erau neconstituţionale în raport cu prevederile art. 36 şi art. 37 din Constituţia din 1965 care ocroteau dreptul de proprietate personală şi dreptul la moştenire, aspect cu privire la care instanţa nu s-a pronunţat.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 erau nule, iar la data încheierii acestor contracte terenul pe care se afla construcţia era deja restituit reclamanţilor în baza Legii nr. 18/1991.
Recursul este fondat pentru considerentele ce vor urma.
Reclamantele au susţinut constant că imobilul din Bucureşti, a fost edificat ca o singură unitate locativă constituind o locuinţă familială aspect ce rezulta cu evidenţă din numărul mic de camere de la parter, respectiv două încăperi, ce se completau la etaj cu încă trei încăperi iar la mansardă cu două cămăruţe ce deserveau locuinţa în întregul ei cât şi din faptul că exista o singură bucătărie la parter şi o singură baie la etaj.
Or, art. 3 din Legea nr. 5/1973 în vigoare la data preluării de către stat a unei părţi din imobil definea apartamentul ca fiind o unitate locativă ce cuprinde una sau mai multe camere de locuit cu dependinţele aferente situate la acelaşi nivel, sau la nivele diferite care împreună formau o unitate locativă de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcţia sa.
În raport de această definiţie reclamantele au învederat că imobilul în discuţie nu putea fi considerat că ar fi fost format din mai multe unităţi locative iar configurarea lor de către stat după preluarea lui abuzivă s-a făcut în mod artificial cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate cât şi a Legii nr. 4/1973.
Pentru dovedirea susţinerilor lor reclamantele au solicitat în apel efectuarea unei expertize tehnice pe acest aspect şi au criticat instanţa de fond care a refuzat să administreze probe care ar fi fost de natură să ateste apărările formulate.
De asemenea au invocat faptul că schiţele de plan ce au stat la baza construcţiei în litigiu ar fi putut convinge că deşi edificat pe trei planuri imobilul constituia o locuinţă familială şi că divizarea sa pe apartamente s-a făcut în mod artificial în funcţie de necesităţile de la vremea respectivă caracterizate de lipsa unui fond locativ suficient.
Această apărare a reclamantelor nu a fost examinată de instanţă, care a omis să o analizeze şi în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 4/1973 în vigoare la data preluării de către stat a imobilului în discuţie text ce defineşte noţiunea de locuinţă ca fiind „suprafaţa locativă care cuprinde una sau mai multe camere de locuit cu dependinţele aferente, formând o unitate locativă de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcţia sa".
Numai după clarificarea situaţiei imobilului în discuţie în sensul dacă acesta a fost edificat ca o singură unitate locativă din perspectiva textelor legale menţionate, instanţele puteau fi în măsură să se pronunţe şi dacă preluarea de către stat a unei părţi din imobil s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 4/1973.
Tot astfel, faţă de susţinerea constantă a reclamanţilor potrivit căreia autorul lor nu a fost despăgubit conform art. 52 din Legea nr. 4/1973, înscrisul nou depus în recurs de către intimatul C.C., respectiv copia memoriului înregistrat sub nr.8395/10 mai 1992 de către autorul H.P.A.D., la Primăria sectorului I Bucureşti şi care ar fi de natură să ateste încasarea sumei de 39.000 lei cu titlu de despăgubiri, în lipsa semnăturii acestuia, nu constituie o probă certă în acest sens, mai ales că existenţa înscrisului nu a fost confirmată de către organul căruia se pretinde că i-a fost adresat, respectiv Primăria sectorului I Bucureşti.
Astfel fiind, apare cu evidenţă că instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu mijloacele de apărare formulate de reclamante şi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate şi rejudecarea apelului, ocazie cu care se vor examina şi celelalte susţineri şi apărări formulate în motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii H.P.A.V. şi D.M.Ş. împotriva deciziei nr. 402 din 28 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 486/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 481/2003. Civil. Conflict de muncă. Recurs... → |
|---|
