ICCJ. Decizia nr. 484/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
DECIZIA nr. 484
Dosar nr.
1382
/
2003
Şedinţa publică de la 23
ianuarie 2004
deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremã de Justiţie împotriva deciziei nr. 1813 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti la 11 septembrie 2002, constată următoarele:
Prin acţiunea formulatã la 12 aprilie 2001 reclamanta B.M. a chemat în judecatã pe pârâtul S.M. solicitând obligarea acestuia la plata unor daune cominatorii având o valoare zilnică de 970 000 lei ca urmare a neexecutării sentinţei civile nr. 866 pronunţate de Judecãtoria Târgovişte la 26 ianuarie 1995 în dosarul nr. 15323/1993.
În motivarea acţiunii s-a arãtat cã prin hotãrârea mentionatã a fost reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei asupra unei suprafete de 10 hectare de “teren arabil si padure” , însã punerea sa în posesie nu s-a realizat din motive imputaile pârâtului care, în calitatea sã de primar al orasului Pucioasa, nu s-a conformat obligatiilor legale care îi reveneau.
Cauza a fost înrgistratã pe rolul Judecãtoriei Pucioasa, mai întâi cu numãrul de dosar 794/2001, iar apoi cu numarul de dosar 176/2002.
Prin sentinta civilã nr. 308 pronuntatã la 13 decembrie 2001 instanţa astfel sesizată a respins acţiunea ca neîntemeiatã.
Apelul fãcut de reclamantã împotriva acestei sentinte a fost de asemenea respins prin decizia civilã nr. 753 pronuntatã de Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, la 2 iulie 2002 în dosarul nr. 4256/2002.
Împotriva acestei din urmã decizii reclamanta B.M. a declarat recurs, cauza fãcând obiectul dosarului nr. 6624/2002 al Curtii de Apel Ploiesti, secţia civilă.
Prin decizia nr. 1813 pronunţată la 11 septembrie 2002 recursul reclamantei a fost admis, instanţa dispunând modificarea în tot a hotărârilor pronunţate în cauză în sensul admiterii acţiunii şi al obligãrii pârâtului S.M., în calitatea sã de primar al orasului Pucioasa, la plata de daune cominatorii.
În dispozitivul deciziei s-a menţionat că aceste daune cominatorii - pentru care s-a stabilit un cuantum zilnic de 970 000 lei - erau datorate de pârât de la “12 aprilie 2001 - data introducerii acţiunii şi până la punerea efectivă în posesie a reclamantei, conform sentinţei nr. 754 din 12 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Dâmbovita, secţia contencios administrativ”.
Pronuntând această decizie instanţa de recurs a reţinut că judecarea cauzei în fond şi în apel s-a făcut numai în raport cu sentinţa nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Targoviste ignorându-se faptul că respectiva hotărâre a fost urmată de sentinţa civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ.
În acelaşi context instanţa de recurs a amintit că prin această din urmă hotărâre Comisia Locală Pucioasa infiinţată în vederea aplicării Legii fondului funciar a fost obligată să o pună pe B.M. în posesie “pe ternurile ocupate de S.C. P. S.A. Pucioasa, terenuri care sunt libere”, urmând ca pentru alte asemenea imobile deţinute de diferite persoane în baza unor acte autentice, reclamanta “să primească despăgubiri într-un cuantum stabilit conform expertizei , sau să i se acorde suprafeţe similare”.
S-a subliniat totodată că “împrejurarea că primăria nu deţine nici în administrare, nici în proprietate teren pentru a-i fi restituit reclamantei , nu este de natură a o prejudicia pe aceasta din urmă” în exercitarea drepturilor sale si că “obligatiile (corelative ale) primarului subzistă indiferent dacă este vorba despre o punere efectivă în posesie, sau despre plata contravalorii terenurilor ce nu mai pot fi restituite în natură”.
În altă ordine de idei instanţa de recurs a menţionat că obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii işi are temeiul legal în dispoziţiile exprese ale art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
La 20 martie 2003, in temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justitie (Înalta Curte de Casatie si Justitie) a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunţate de instanta de recurs solicitând casarea acesteia şi menţinerea hotărârii date în apel.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată ulterior pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie cu numărul de dosar 1392/2003.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că obligarea pârâtului la daunelor cominatorii pentru a-l determina pe acesta să execute sentinţa civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secţia contencios administrativ, excede cadrului procesual şi încalcă principiul disponibilităţii, deoarece prin acţiune reclamanta a urmărit să obţină executărea unei alte hotărâri judecătoreşti.
În legătură cu aspectele de fond ale litigiului s-a subliniat că, pe de-o parte, obligaţiile prevăzute în dispozitivul sentinţei nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Târgovişte nu au fost stabilite în sarcina pârâtului ci a Comisiei judeţene Dămboviţa de aplicare a Legii nr. 18/1991, structură administrativă care avea, în principiu, posibilitatea de a emite direct titlul de proprietate al reclamantei.
Pe de altă parte s-a afirmat că punerea în posesie a reclamantei nu s-a putut efectua datorită unui impediment obiectiv: “terenurile, pentru care acesteia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, sunt ocupate de cetăţeni ai oraşului Pucioasa şi de S.C. P. S.A. care au documente legale de proprietate”
În raport cu toate aceste imprejurări s-a conchis că în sarcina pârâtului nu poate fi reţinută existenţa unei culpe cât priveşte neexecutarea obligaţiilor corelative drepturilor invocate de reclamantă şi că prin urmare obligarea sa la plata daunelor cominatorii este nefondată.
În acelaşi sens au fost evocate şi prevederile exprese ale art. 10 alin. (3) şi art. 16 alin. (3) din Legea nr. 29/1990 pe care reclamanta şi-a fundamentat actiunea.
În cuprinsul declaraţiei de recurs în anulare a fost formulată şi o cerere de suspendare a executării deciziei atacate, cerere pe care această Curte a admis-o prin încheierea pronunţată în cauza de faţă la 18 aprilie 2003.
În ceea ce o priveste intimata-reclamantã B.M. a depus în dosarul cauzei note scrise în care a susţinut în esenţă că obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii este justificată în raport cu atitudinea abuzivă adoptată de acesta în sensul obstrucţionării exercitării drepturilor legitime ale reclamantei.
În acelaşi timp intimatul-pârât a solicitat admiterea recursului în anulare, ambele părţi depunând în dosar noi înscrisuri.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens Curtea are în vedere ca obligarea pârâtului la plata unor daune-cominatorii a fost solicitată de reclamantă ca urmare a neexecutării sentinţei nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Târgovişte, cererea având acest obiect fiind formulată în termeni lipsiţi de echivoc nu numai prin acţiunea introductivă ci şi prin motivele de apel şi apoi de recurs pe care B.M. le-a depus în dosarul cauzei.
Este de asemenea de observat că, prin sentinţa nr. 866/1995, odată cu reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui teren în suprafaţă de 10 hectare, s-a stabilit o singură obligaţie: aceea de a se emite “titlul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991”.
Respectiva obligaţie nu a fost stabilită însă în sarcina pârâtului S.M, care nu a fost parte în acel proces nici în nume propriu şi nici în calitatea sa de primar al oraşului Pucioasa ori de preşedinte al Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 ci, în sarcina Comisiei constituite în acelaşi scop la nivelul judetului Dâmbovita.
Respingerea de către instanta de fond şi apoi de către cea de apel a cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii a fost asadar justificată.
Cu ocazia soluţionării recursului instanţa a reţinut de asemenea că sentinţa din anul 1995 nu cuprinde elemente care să justifice obligarea lui S.M. la plata de daune cominatorii.
Aprecierea aceleiaşi instanţe în sensul că obligarea la plata daunelor cominatorii a pârâtului s-ar impune totuşi pe considerentul că nici sentinţa civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secţia contencios administrativ, nu a fost executată este, în acest context, esenţial nelegală.
Este de observat astfel că sunt pe deplin justificate criticile formulate în susţinerea recursului în anulare referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii printr-o modificare a obiectului acţiunii cu care reclamanta a investit instanţele de judecată.
Chiar mai gravă prin consecinţe este însă încălcarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) şi art. 254 din C. proc. civ. care restrictionează posibilităţile de modificare a obiectului acţiunii în faţa instanţei de fond şi a celei de apel şi care sunt, în mod corespunzător, aplicabile judecăţii în recurs conform art. 298 şi art. 316 din acelaşi cod; neţinând seama de aceste prevederi şi pronunţându-se în legătură cu o chestiune asupra căreia nu fusese investită instanţa de recurs a încălcat dreptul fundamental al pârâtului la apărare.
Nu în ultimul rând este amintit şi faptul că sentinţa civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secţia contencios administrativ, a fost casată, iar cauza a fost trimisă Judecătoriei Pucioasa pentru competentă soluţionare.
Această măsură intervenită ca urmare a declarării unui alt recurs în anulare a fost dispusă prin decizia nr. 2525 de la 24 iunie 2003 pronunţată de secţia de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie, hotărâre care a fost depusă în copie în dosarul cauzei.
Reţinând deci că decizia atacată cu recurs în anulare a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a dispoziţiilor legale amintite Curtea urmează a face aplicarea art. 314, art. 330 pct. 2 şi art. 3303 alin. (2) C. proc. civ. admiţând recursul în anulare, casând decizia atacată şi respingând recursul declarat în cauză de reclamanta B.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremã de Justitie împotriva deciziei nr. 1813 din 11 septembrie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti.
Caseazã decizia atacată şi respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 753 din 2 iulie 2002 a Tribunalului Dâmbovita.
Irevocabilă.
Pronunţată în sedintă publică, astăzi 23
ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5228/2003. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 5688/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
