ICCJ. Decizia nr. 4939/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4939
Dosar nr. 637/2003
Şedinţa publică din21 noiembrie2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2002 pe rolul Tribunalului Constanţa reclamanta P.O. a chemat în judecată pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanaţa, prin Primar, S.C. C. S.A. Constanţa, S.C.I.O.S.A. Constanţa pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să oblige pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentelor nevîndutecătre chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 existente în imobilul situat în Constanţa,respectiv 2 apartamente de câte 3 camere şi dependinţe aflate la etajul 3 al imobilului, apartamentele situate la mansarda imobilului, precum şi terenul aferent întregului imobil în suprafaţă totală de 935 m2 ; de asemenea obligareapârâtei S.C. C. S.A. la restituirea, lăsarea în deplină proprietate şi netulburată posesie a părţii din acelaşi imobil cu destinaţie de spaţiu comercial de la parter; obligarea pârâtei S.C.I.O. S.A. Constanţa la restituirea, lăsarea în deplină proprietate şi neliniştită posesie a spaţiului comercial de la parter şi demisolul imobilului: garaj şi un magazin.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul mai sus individualizat a aparţinut autorilor P.G. şi V. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3280/12 decembrie 1931 şi transcris sub nr. 3770 din acelaşi an, intrând în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 1 pct. 1 din Decretul nr. 92/1950, deşi P.G. erafuncţionarîn Ministerul Transporturilor, pe de o parte, iar pealtă parte numai P.G. a fost menţionat în decretul de naţionalizare.
S-a mai arătat că nici listele anexe la Decretul nr. 92/1950 şi H.C.M. nr. 246/1959 nu au fost publicate în Monitorul Ofricial.
Reclamanta a notificat Primăria Municipiului Constanţa, urmând procedurainstituită de Legea nr. 10/2001 dar acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 23 din acest act normativ.
Acestei acţiuni, pârâta S.C. C. S.A.a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii dechemare în judecată arătând că aceasta este titulara unui drept de folosinţă gratuită pe o perioadă determinată, de 10 ani, potrivit HG nr. 391 din 6 iunie 1995, iarreclamanta trebuia să formuleze o notificare în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Părţile au depus înscrisurile menţionate în considerentele sentinţei civilenr. 884 din 6 septembrie 2002.
La termenul din 19 aprilie 2002 instanţa din oficiu, a invocat excepţiaprematurităţii acţiunii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 având în vedere inexistenţa unei decizii (dispoziţii) şi admiţând această excepţie, prin sentinţa civilă nr. 884 din 6 septembrie 2002 a respins acţiunea ca prematur introdusă.
Astfel instanţa de fond şi-a motivat soluţia pornind de la aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 potrivit cu care „dacărestituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să se facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Alin. (3) al aceluiaşi text stipulează că, „în termen de 60 de zile de la primirea ofertei persoana îndreptăţită este obligată să răspundă în scris dacă acceptă sau refuză oferta. Lipsa răspunsului scris echivalează cu neacceptarea ofertei.
Analizând natura juridică a termenului de 60 de zile instanţa învederează că acesta este un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată în înţelesul Legii nr. 10/2001 – cu obligarea unităţii deţinătoare, la despăgubiri, dacă persoana îndreptăţită solicită aceasta şi face dovada culpei unităţii deţinătoare.
În consecinţă, s-a apreciat că instanţa poate fi învestită cu o acţiune având ca obiect restituirea în naturăs-au prin echivalent a imobilului numai după ce i-a fost comunicată Decizia.
Mai mult aceasta precizează în considerentele sentinţei pronunţate, că acest termen de 60 de zile este de strictă interpretare neputând fi extins şi la alte situaţii ca cea invocată de reclamantă pentru a se putea prevala de alin. (7) al art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.O. criticând pentru nelegalitate şi netgemeinicie soluţia pronunţată.
În acest sens se reproşează instanţei că a analizat cu precădere, efectele aplicării prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa individualizării şi conturării acţiunii în despăgubiri izvorâtă din neemiterea culpabilă în termenul legal defipt de art. 23 din aceeaşi lege a deciziei dispoziţiei motivate.
- a ignorat a examina situaţia de fapt generată de ipoteza în care oferta de restituire nu este realizată prin această decizie, ipoteză lipsită de reglementare.
Prin Decizia nr. 3 C din 15 ianuarie 2003 Curtea de Apel Constanţa, secţia cvilă a respins apelul reclamantei păstrând motivarea instanţei de fond, dezvoltând teoria, tăcerii persoanei juridice şi arătând că această „tăcere" echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei de restituire în natură sau prinechivalentaimobilelorpreluateabuziv, ca apoi să precizeze că, această tăcere nu are valoarea unui răspuns negativ, deoarece legiuitorul a înţeles să limiteze asemenea situaţii la cazuri concrete, după parcurgerea anumitor etape şi emiterea unor decizii de ofertă.
Specifică instanţa, că această situaţie îşi găseşte reglementarea în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Şi această decizie a fost supusă examinării căii extraordinare a recursului exercitat de către reclamantă.
Motivele de recurs amplu dezvoltate, prin conţinutul expunerii criticilor se încadrează în pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ. şi reiterează motivele din apel cu privire la: natura juridică a termenului de 60 de zile stipulate de prevederile Legii nr. 10/2001 greşit aplicat de instanţă ca fiind unul de recomandare,impedimentul exercitării acţiunii în justiţie cât timp nu a fost emisă dispoziţie (decizie) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile şi greşita considerare a prematurităţii ca o excepţie în calea intentării unei acţiuni privind restituirea în natură a imobilului.
Prin prisma tuturor motivelor invocate recursul se vădeşte a fi fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse.
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit săînlăture prejudiciile suferite de proprietar pentruabuzurile săvârşite de Statul Român.
În acest sens şi în concordanţă cu scopul elaborării actului normativ este evident că dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite.
În acest cadru trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege „potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligatăsă se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură", şi, în conformitate cu art. 24 alin. (1) ale aceluiaşi act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificăriipersoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect şis-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau după caz procedura acordării de despăgubiri şi pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparaţie.
Considerând că termenul are caracter imperativ iar excepţiile fiind de strictă interpretare, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greşită şi să fie înlăturată.
Prevederilelegale citate ilustrează fără echivoc că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie notarială.
A afirma aşa cum au interpretat instanţele că până la emiterea unei decizii motivate – dreptul persoanei îndreptăţite este respectat, acţiunea vizând atacarea refuzului de a răspunde fiind considerată prematură permite unităţii deţinătoare să amâne culpabil nejustificat emiterea deciziei.
Faţă de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, în această fază procesuală nu se poate determina cu precizie semnificaţia tăcerii este echivalentul respingerii cererii reclamantei sau dimpotrivă, tăcerea valorează acceptare ?
Aceasta este şi raţiunea principiului în sensul că unde legea nu distinge, nici noi nu puten distinge exprimat în adagiul latin „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Având în vedere poziţia procesuală a pârâţilor se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.
Fără îndoială atitudinea pârâtei în sensul eludării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei îndrituieşte instanţa de trimitere ca în virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. să impună pârâtei să răspundă notificării.
În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei, instanţa de judecată este îndreptăţită ca, intrând în fondul pricinii şi analizând temeinic raportul juridic dedus judecăţii să oblige organul acţionat în judecată să soluţioneze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării.
În considerarea celor sus expuse, instanţa va admite recursul, va casa Deciziaprecum şi sentinţa pronunţată şi va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, conform art. 312 alin. (1) şi art. 313 din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta P.O. împotriva deciziei civile nr. 3/C din 15 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 884 din 6 septembrie 2002 a Tribunalului Constanţa şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi21 noiembrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 49/2003. Civil. Recuzare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 494/2003. Civil → |
|---|
