ICCJ. Decizia nr. 5210/2003. Civil. Revendicare. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5210
Dosar nr. 889/2003
Şedinţa publică din 21 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 30 ianuarie 2001 reclamanţii Ş.S., C.C.M. şi C.S.Ş. au chemat în judecată pe L.M. şi L.I.D. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, că imobilul a aparţinut autorului lor defunctul C.C., fiind dobândit de acesta prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 13906/1948, şi, a fost trecut în proprietatea statului cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950. Ulterior imobilul a fost vândut pârâţilor L.M. şi L.I.D. prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC C.I. SA.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pârâţii au chemat în garanţie SC C.I. SA şi pe Municipiul Bucureşti prin primar general, pentru a fi obligaţi la restituirea preţului imobilului, în cazul în care vor fi evinşi.
Prin sentinţa civilă nr. 523 din 15 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C.S.Ş., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.C.M., faţă de care a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. A admis acţiunea precizată, formulată de reclamantele Ş.S. şi C.S.Ş. şi a obligat pe pârâţii L.M. şi L.I.D. să lase reclamantelor în deplină proprietate imobilul din Bucureşti. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie SC C.I. SA, faţă de care a respins cererea de chemare în garanţie împotriva acesteia ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţi împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul General, care a fost obligat să plătească acestora suma de 12.585.216 lei.
În esenţă tribunalul a reţinut, că apartamentul nr. 7 a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât autorul reclamantelor, fiind contabil făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare şi, procedând la compararea titlurilor a apreciat, că titlul de proprietate prezentat de reclamante este preferabil, având în vedere că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului lor.
Apelurile pârâţilor şi chematului în garanţie Municipiul Bucureşti formulate împotriva sentinţei, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 487 din 3 decembrie 2002. Sentinţa a fost schimbată în parte în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată acţiunea principală şi, ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei ce vizau lipsa calităţii procesuale active a reclamantului C.C. şi lipsa calităţii procesuale pasive a SC C.I. SA.
A reţinut instanţa de apel, că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantelor fiind contabil, exceptat de la naţionalizare şi că, pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995 cu bună credinţă, ceea ce îi îndreptăţeşte pe aceştia la păstrarea bunului respectiv.
Reclamantele C.S.Ş. şi Ş.S. au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel şi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens au susţinut că instanţa în mod greşit, a ignorat aspectul esenţial şi anume temeiul juridic al acţiunii, art. 480 şi urm. C. civ., prin compararea titlurilor şi că acestea nu au solicitat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, situaţie în care, este lipsită de relevanţă juridică buna credinţă a pârâţilor curtea de apel considerând eronat, ca fiind aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În argumentarea motivului de recurs au mai arătat, că statul care deţinea imobilul fără titlu valabil, a fost notificat prin cererea înregistrată la nr. 220 din 13 iunie 1996 de solicitare în natură a imobilului aşa încât vânzătorul a fost de rea credinţă şi că, nu s-a făcut nici o dovadă că pârâţii ar fi depus un minim de diligenţă pentru a afla care este situaţia juridică a imobilului.
Recursul este nefondat.
Reclamantele au investit instanţa cu o acţiune, prin care au solicitat obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti. Au întemeiat acţiunea în drept pe art. 480 şi art. 481 C. civ. precizând că trebuie soluţionată prin compararea titlurilor părţilor în litigiu. Au fost depuse la dosar, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13906 din 18 septembrie 1948 încheiat de autorul reclamantelor C.C. pentru cumpărarea apartamentului nr. 5, al imobilului bloc din Bucureşti, compus din vestibul, una cameră mare şi una cameră mai mică, baie, chicinetă, mic oficiu şi cămăruţă dimpreună cu camera de serviciu de la parter şi cu boxa aferentă din subsolul I, precum şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 588 încheiat la 13 ianuarie 1997 prin care pârâţii au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 7, compus din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, balcon, boxă, în care locuiau în calitate de chiriaşi.
Apartamentul fusese trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 poz.74 pe numele autorului reclamanţilor, care era exceptat de la naţionalizare fiind contabil.
Pârâţii au invocat în apărare încheierea contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu bună credinţă ceea ce îi îndreptăţeşte la păstrarea bunului.
Prima instanţă procedând la compararea titlurilor a apreciat, că titlul prezentat de reclamante este preferabil pentru că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului lor. În schimb, s-a motivat de instanţa de fond, pârâţii au dobândit de la un neproprietar, iar principiul aparenţei nu are nici o incidenţă.
Instanţa de apel în mod corect a dat eficienţă principiului aparenţei în drept aplicat în favoarea pârâţilor posesori, care au dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, ei fiind de bună credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Într-adevăr, a rezultat din probele dosarului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut la 13 ianuarie 1997, prima acţiune în revendicare a reclamanţilor împotriva statului fiind formulată şi înregistrată la instanţă ulterior, la 4 noiembrie 1998.
În cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 la 13 iunie 1996, Ş.S. a solicitat restituirea în natură a unui apartament compus din două camere situat în imobilul din strada B., fără a indica numărul apartamentului.
În titlul de proprietate al autorului reclamantelor este menţionat apartamentul 5, situat la etajul II al imobilului din str. B., iar în acţiune acestea cer restituirea apartamentului nr. 7 A, în timp ce obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi îl constituie apartamentul nr. 7.
Problema numărului apartamentului ce face obiectul revendicării şi faptul că acesta este identic cu cel înstrăinat pârâţilor s-a lămurit abia pe parcursul desfăşurării procesului.
În acest context, nu se poate reţine că pârâţii ar fi avut cunoştinţă de existenţa unor impedimente la realizarea vinderii cumpărării apartamentului în litigiu.
Neexistând indicii privind contestarea valabilităţii titlului statului de către moştenitorii defunctului proprietar, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prezumţia de bună credinţă a pârâţilor care s-au încrezut în aparenţa de proprietar a înstrăinătorului, nu a fost răsturnată.
Motivele de recurs sunt neîntemeiate şi nu pot fi reţinute, Decizia pronunţată de curtea de apel fiind corectă.
Pentru considerentele arătate, recursul urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele C.S.Ş. şi Ş.S. împotriva deciziei nr. 487 din 3 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 5211/2003. Civil. Legea nr.115/1996. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5202/2003. Civil. LG.10/2001. Recurs → |
---|