ICCJ. Decizia nr. 5465/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5465
Dosar nr. 5261/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 decembrie 2002 B.N.R., sucursala Iaşi, a solicitat în contradictoriu cu intimaţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Huşi, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Huşi, în temeiul Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În motivarea contestaţiei reclamanta a arătat că a dobândit imobilul conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 134 L/1926 şi că după preluarea de către a stat a construcţiei, aceasta a fost demolată.
B.N.R., sucursala Iaşi, a notificat Primăria oraşului Huşi, iar prin dispoziţia nr. 1498 din 23 septembrie 2002 i s-a restituit suprafaţa de 400 mp teren, dar nu s-au stabilit măsuri reparatorii pentru restul suprafeţei de teren şi anume 790 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 589 din 5 mai 2003, Tribunalul Vaslui a respins acţiunea, cu motivarea, că din conţinutul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că „nu au calitatea de persoane îndreptăţite" şi nu fac obiectul prezentei legi ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile, societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii.
Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea ordinară de atac a apelului reclamanta B.N.R., solicitând schimbarea acesteia, întrucât este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută prin Decizia nr. 56 din 8 iulie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, care a păstrat şi motivarea primei instanţe, în considerarea aceloraşi argumente de text evocate, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost completată prin OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002.
Şi această decizie a făcut obiectul criticilor exercitate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, de către reclamantă.
Astfel, motivele de recurs reiterează criticile din apel referitoare la interpretarea greşită a legii, realizată de instanţă, în sensul că B.N.R. este exceptată şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea 10/2001, aceasta nefiind minister, instituţie publică autonomă sau independentă a statului, regie autonomă sau societate comercială, ci este bancă centrală a Statului Român, nefinanţată din bugetul de stat, având un statut propriu de organizare şi funcţionare stabilit prin lege specială, respectiv Legea nr. 101/1998.
Ca atare, susţine recurenta, B.N.R. este persoană juridică cu patrimoniu propriu, care nu poate fi identificată cu Statul Român, persoană juridică, subiect de drepturi şi obligaţii, aşa cum este reglementat şi prin art. 25-26 din Decretul nr. 31/1954.
Criticile expuse sunt încadrate generic în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fără a se indica expres la care dintre cele 10 puncte se face referire.
Totuşi, din conţinutul criticilor evidenţiate, instanţa apreciază că prin dezvoltarea acestora, ele pot fi atribuite pct. 9 al textului procedural mai sus menţionat.
La 4 octombrie 2004, recurenta-reclamantă B.N.R., sucursala Iaşi, depune o precizare, în sensul că este organizată şi funcţionează în baza Legii nr. 312/2004 privind statutul B.N.R. şi, totodată, anexează scrisoarea Direcţiei Juridice a B.N.R. nr. XV/6256 din 5 martie 2004, din conţinutul căreia rezultă că hotărârile judecătoreşti şi deciziile de respingere a notificărilor nu vor mai fi atacate, avându-se în vedere completarea art. 3 din Legea 10/2001 prin OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Reclamanta B.N.R., sucursala Iaşi, a investit instanţa cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Huşi.
Caracterul reparatoriu al Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 vizează „imobilele preluate în mod abuziv", expres menţionat în conţinutul art. 2 al acestui act normativ şi, totodată reglementează categoriile de „persoane îndreptăţite", indicate în art. 3, respectiv persoanele fizice sau juridice cu privire la care se naşte dreptul de a solicita măsurile reparatorii.
Faţă de această circumscriere a legii, potrivit cu care au vocaţie la măsurile reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, „persoanele îndreptăţite", instanţele au apreciat corect că, reclamanta nu intră sub incidenţa subiecţilor îndrituiţi de lege a fi beneficiarii acestor măsuri.
Că este aşa o demonstrează şi precizările făcute de recurenta-reclamantă B.N.R., sucursala Iaşi, în sensul că, potrivit noului statut, stabilit prin Legea nr. 213 din 28 iunie 2004 publicat în M. Of., Partea a I nr. 582 din 30 iunie 2004, aceasta este caracterizată ca fiind o instituţie publică independentă [art. 1 alin. (2)], cu personalitate juridică [art. 1 alin. (2)].
De altfel, din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 art. 3 alin. (2), astfel cum au fost completate prin OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002, rezultă că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită.
Astfel, potrivit textului de lege mai sus evocat „Ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome, companiile, societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite".
Apare deci indubitabil că, vizând satisfacerea unor interese de ordine publică, textul dă efecte de viitor (facta futura) unor raporturi juridice trecute (stări de fapt durabile în timp), ceea ce înseamnă că pentru unitate este de imediată aplicare.
Astfel, nu poate prevala ideea că accesul instituţiilor publice la procedura prevăzută de Legea 10/2001 ar fi condiţionat de momentul notificării deţinătorului bunului sau al sesizării instanţei de judecată.
Deşi, în cazul dedus judecăţii, notificarea a fost formulată la 9 noiembrie 2001, iar contestaţia a fost depusă la 16 decembrie 2002, (OUG nr. 184 fiind publicată în M. Of., Partea I nr. 929 din 18 decembrie 2002), dezvoltând în spiritul legii, raţiunea excepţiilor instituite prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în varianta ulterioară modificării, apare ca firească concluzia inadmisibilităţii soluţionării, pe această cale, a problemelor vizând stabilirea măsurilor reparatorii ce au ca obiect proprietăţile persoanelor juridice exceptate.
Aceste consideraţii răspund şi primului motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, formulat de recurenta-reclamantă B.N.R., în sensul că instanţa de apel, în mod nelegal a fi reţinut şi aplicat în cauză prevederile alin. (2) al art. 3 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 184/2002.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază nefondat recursul şi urmează a-l respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.N.R., sucursala Iaşi, împotriva deciziei civile nr. 56 din 8 iulie 2003 a Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5461/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 540/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
