ICCJ. Decizia nr. 5428/2003. Civil. Lg.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5428
Dosar nr. 4129/2003
Şedinţa publică din 5 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2002 sub nr. 6077 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantul M.V.O. a chemat în judecată pe pârâta D.T. Sibiu solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să oblige pârâta să emită Decizia la care este obligată conform art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul înscris în C.F. Sibiu nr. top 1138/5 situat în Sibiu, sub sancţiunea de daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.
În motivarea cererii reclamantul arată că imobilul a fost proprietatea antecesorului său M.W. de la care a fost naţionalizat în baza Decretului 92/1950, iar la data de 3 august 2001 a notificat pârâtei deţinătoare a imobilului să i-l restituie în natură.
Se mai arată de către reclamant că pârâta nu a răspuns neemiţând nici decizie de restituire în natură şi nici prin echivalent.
Pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii, invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi a necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei.
Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 571 din 24 octombrie 2002;
- a respins excepţiile lipsei calităţii procesual pasive şi a necompetenţei teritoriale invocate de către pârâta D.T. Sibiu ca nefondate;
- a admis acţiunea formulată de către reclamant şi a obligat pârâta să emită decizie motivată cu privire la cererea acestuia de restituire în natură a imobilului sub sancţiunea de daune cominatorii de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere;
- a obligat pârâta să plătească reclamantului 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, constatând că pârâta este o societate comercială cu capital majoritar de stat; ca urmare îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 şi nu cele ale art. 27 din aceeaşi lege, cum a susţinut pârâta.
A reţinut de asemenea că raţiunea legii este ca procedura de restituire să se efectueze chiar de la persoanele care au dreptul de a deţine bunul respectiv cu atât mai mult de la cei care au dreptul de proprietate.
Pe fondul cererii, instanţa a reţinut că potrivit art. 23 din Legea 10/2001 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe în termen de 60 zile de la primirea notificării, prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit această îndatorire, instanţa a obligat-o să emită Decizia sub sancţiunea de daune cominatorii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine în esenţă că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţiile de lipsă a calităţii procesual pasive şi a necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei a Tribunalului Sibiu.
Curtea de apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 350 din 20 mai 2003 a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta la plata sumei de 13.500.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtei că instanţa de fond a reţinut în mod legal că în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 pârâta are calitate procesual pasivă.
Pe cale de consecinţă având calitate procesual pasivă şi sediul pârâtei fiind în oraşul Sibiu, competenţa teritorială revine Tribunalului Sibiu conform art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă în primul rând că instanţele au reţinut eronat că pârâta are calitate procesual pasivă, când în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea 10/2001 notificarea prin care se solicită restituirea imobilului în natură trebuia să se adreseze ministerului de resort implicat în efectuarea privatizării întrucât imobilul a intrat în patrimoniu cu titlu valabil.
În al doilea rând, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001 competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare a imobilului, deci are competenţa Tribunalul Bucureşti.
Se mai susţine că întrucât a fost nevoie de timp pentru verificarea stării de fapt şi a documentelor, nu se impunea acordarea de daune cominatorii cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul a acordat prelungiri repetate în aplicarea Legii 10/2001.
De menţionat că recurenta depune la dosar o precizare a recursului arătând că fiind de bună credinţă a început să facă demersurile pentru emiterea deciziei ca răspuns la notificarea reclamantului şi solicită acordarea unui termen de graţie de 90 zile sau 60 zile de la pronunţarea hotărârii, cu menţiunea că în situaţia în care nu va respecta acest termen să fie obligată la plata daunelor cominatorii.
De menţionat că recurenta a depus la dosar adresa nr. 243/0374 din 23 ianuarie 2004 în care se precizează că şi-a reconsiderat punctul de vedere în legătură cu persoana care trebuie să răspundă la notificări şi în prezent consideră că societatea şi nu ministerul de resort trebuie să emită Decizia ca răspuns la notificare.
Alăturat se depune şi hotărârea nr. 6 din 29 august 2003 prin care se împuterniceşte directorul general cu emiterea deciziilor conform art. 23 din Legea 10/2001.
Solicită acordarea unui termen ca să se soluţioneze pe cale amiabilă litigiul; intimatul fiind de acord cu această solicitare.
La termenul de 3 februarie 2004 Curtea a acordat termenul solicitat la 5 octombrie 2004, dar cauza nu a fost soluţionată pe cale amiabilă.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut că în mod legal şi temeinic instanţele de fond au rezolvat cele două excepţii respectiv, cea a lipsei calităţii procesual pasive având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001 şi cea a competenţei teritoriale având în vedere art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001. Aceste două excepţii au fost reiterate ca motive de recurs şi pentru aceleaşi considerente amplu dezvoltate de către instanţele de fond şi apel atunci când au respins excepţiile urmează a considera că şi motivele de recurs sunt neîntemeiate.
O analiză a motivelor de recurs de altfel este şi inutilă pentru că prin adresa şi hotărârea mai înainte menţionate depuse ca acte noi în recurs, pârâta şi-a reconsiderat poziţia arătând că ea în calitate de deţinătoare a imobilului îi revine obligaţia să emită Decizia ca răspuns a cererii de restituire a imobilului, făcută prin notificare.
Pe cale de consecinţă nici problema competenţei teritoriale nu se mai poate pune întrucât sediul pârâtei este în Sibiu, iar cauza în fond a fost soluţionată conform prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001 de către Tribunalul Sibiu.
Singura solicitare a recurentei-pârâte rămasă din recurs fiind aceea de acordarea unui termen de graţie de 90 sau 60 zile pentru emiterea deciziei, cerere care apoi a fost reformulată în sensul acordării unui termen pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, această cerere a fost satisfăcută de către Curte acordându-se un termen de 8 luni (3 februarie 2004, 5 octombrie 2004) dar pârâta nu a emis Decizia de răspuns la cererea făcută prin notificare de către reclamant.
În aceste condiţii şi ultimul motiv de recurs apare ca neîntemeiat şi dovedeşte necesitatea obligării la plata daunelor cominatorii, împrejurare cu care de altfel, în situaţia nerespectării termenelor de 90 sau 60 zile şi pârâta a fost de acord prin „precizarea" făcută la recurs.
Astfel fiind faţă de considerentele mai înainte arătate urmează a respinge recursul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta SC T.R. SA, D.T. Sibiu împotriva deciziei civile nr. 350 A din 20 mai 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, ca nefondat.
Obligă pe recurentă la plata a 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul M.V.O.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 540/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5360/2003. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
