ICCJ. Decizia nr. 5734/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5734
Dosar nr. 4778/2003
Şedinţa publică din 20 octombrie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 2944 din 10 august 2001 numitul C.E.I. a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, format dintr-o încăpere în suprafaţă de 22,50 mp şi din subsol de 21,20 mp, imobil cu destinaţia de magazin.
La data de 7 mai 2002 reclamantul C.E.I. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să emită decizie cu privire la notificarea adresată pârâtei şi, totodată, să fie obligată să-i restituie reclamantului imobilul solicitat.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este proprietarul nemişcătorului revendicat în baza sentinţei civile nr. 814 din 22 octombrie 1946 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia a III-a, şi a autorizaţiilor de construcţie nr. 82/C/1932 şi nr. 47/C/1946 eliberate de Primăria Municipiului Bucureşti. Deşi a notificat-o pe pârâtă la data de 10 august 2001, până la 7 mai 2002, când a fost introdusă acţiunea, pârâta nu a dat curs solicitării reclamantului.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 230 din 17 martie 2003, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei să restituie imobilul către reclamant.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 251 din 27 mai 2003, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul C.E.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat soluţia instanţei de fond, în termen legal au declarat recurs reclamantul C.E.I. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În susţinerea recursului, reclamantul a cerut casarea hotărârilor criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru a dispune restituirea în natură a imobilului revendicat întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o reglementare specială care îngăduie instanţelor judecătoreşti să hotărască asupra legalităţii şi temeiniciei cererii de restituire, iar neemiterea deciziei de către unitatea deţinătoare nu poate constitui o piedică în calea accesului la justiţie.
În motivarea recursului, pârâtul a reproşat instanţelor că au dat o interpretare eronată prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii trebuie interpretat ca un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare. Pe de altă parte, trebuie respectate prevederile art. 22 din aceeaşi lege, persoana îndreptăţită având obligaţia de a dovedi cu înscrisuri dreptul pretins.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin art. 1, art. 21 alin. (1) şi (5), art. 47 alin. (2) şi art. 48 Legea nr. 10/2001 instituie o primă etapă, procedura administrativă prealabilă, care are caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că, de la data intrării în vigoare a legii, cererile de restituire a imobilelor la care legea face referire, fie în natură sau prin echivalent, inclusiv acţiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil formulate împotriva persoanelor juridice deţinătoare [art. 20 alin. (1)] direct la instanţele judecătoreşti sunt inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000], dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de lege (art. 20 şi urm.).
Mutatis mutandis, acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 are caracter subsidiar, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative obligatorii şi prealabile. Împrejurarea că legea a prevăzut o atare procedură obligatorie, nu înseamnă că ea a creat o piedică în calea accesului liber la justiţie, atât timp cât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se plânge în justiţie contra refuzului unităţii notificate de a răspunde solicitării, iar apoi, prin art. 23 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a pus la îndemâna aceleiaşi persoane îndreptăţite exerciţiul controlului judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei întregii proceduri administrative prealabile.
Pe cale de consecinţă, solicitarea recurentului-reclamant de a i se restitui nemişcătorul solicitat mai înainte de a se finaliza procedura administrativă prealabilă, se priveşte ca nefondată.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Contrar unei opinii exprimată în doctrină, având în vedere terminologia legii: "Unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe", termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii nu este unul de recomandare, întrucât legiuitorul a intenţionat să creeze pentru unitatea deţinătoare o îndatorire imperativă de a rezolva solicitarea persoanei îndreptăţite în acest interval de timp considerat, a priori, atât rezonabil, cât şi suficient pentru îndeplinirea întregii proceduri prealabile.
Este adevărat că nereglementarea unei sancţiuni pentru ipoteza în care persoana notificată refuză să răspundă se numără printre cele mai grave lacune ale Legii nr. 10/2001, dar conduita imputabilă persoanei notificate care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptăţită nu poate să afecteze interesele legitime ale acesteia din urmă şi nici să o lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege într-un termen rezonabil şi, în orice caz, cât mai apropiat solicitării.
Aşa fiind, se priveşte ca legală soluţia instanţelor de obligare a pârâtului să răspundă la solicitarea legitimă a reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta şi-a îndeplinit obligaţia corelativă stipulată de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în sensul că a ataşat la notificare înscrisurile în temeiul cărora pretinde că şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra nemişcătorului revendicat.
Faţă de cele ce preced, recursurile se privesc ca nefondate şi vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de C.I.E. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 251 din 27 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 575/2003. Civil. Constatare nulitate act de... | ICCJ. Decizia nr. 5732/2003. Civil. Restificare + completare... → |
|---|
