ICCJ. Decizia nr. 575/2003. Civil. Constatare nulitate act de nationalizare - Decret 223/1974; Constatare nulitate contract vânzare - cumparare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 575.
Dosar nr. 4607/2003
Şedinţa publică din 20 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La 22 decembrie 2001 prin acţiunea completată şi precizată, B.P. şi B.E. au chemat în judecată Consiliul local al oraşului Buzău, pe M.D. şi M.E. solicitând să se stabilească, că imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaş cu nr. top 70, 71, casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1600 mp situat în Buziaş, a fost preluat de stat fără titlu valabil şi pe cale de consecinţă să se constate nulitatea actelor care au stat la baza trecerii imobilului în litigiu în proprietatea statului şi prin urmare radierii din C.F. a pârâţilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
Totodată au cerut să se constate şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 încheiat de Consiliul local Buziaş cu pârâţii M.D. şi M.E. având ca obiect imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaş.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că imobilul înscris în C.F. nr. 293 Buziaş cu nr. top 70, 71, casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1600 mp a constituit proprietatea lor şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată în ceea ce priveşte cota de ½ a reclamantei B.E. şi cu plata pentru cealaltă cotă de ½ ce a aparţinut reclamantului B.P., respectiv o sumă de 9.731 lei. Or, potrivit Decretului nr. 223/1974 dreptul de proprietate al statului nu putea fi dobândit ope legis, în lipsa unei convenţii de vânzare-cumpărare între stat şi persoana ce părăsea ţara, iar pe de altă parte, nu puteau fi ignorate prevederile art. 35 alin. (2) C. fam. raportat la caracterul de bun comun al imobilului. În acest sens, s-a precizat că nu se poate pretinde că partea din imobil preluată cu plată produce efectul de înstrăinare în lipsa consimţământului expres al ambilor soţi şi fără o delimitare a cotelor părţi devălmaşe care se realizează numai urmare sistării stării de devălmăşie.
Din această perspectivă reclamanţii au susţinut că statul nu deţinea un titlu valabil de proprietate cu privire la imobil cu atât mai mult cu cât Decretul nr. 223/1974 a fost un act abuziv, dictatorial şi contrar Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale ale omului la care România era parte.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 46 şi art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Judecătoria Lugoj, prin sentinţa civilă nr. 497 din 11 martie 2002 a respins acţiunea reţinând că imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Timiş în baza Decretului nr. 223/1974 urmarea faptului că reclamanta B.E. a plecat în străinătate şi nu s-a înapoiat în ţară la termenul stabilit, iar reclamantul B.P. a solicitat plecarea definitivă din ţară şi prin urmare conform art. 2 din decret şi-a înstrăinat cota sa din imobil statului.
Astfel fiind, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, chiar dacă regimul comunităţii de bunuri presupune o proprietate devălmaşă, în situaţii speciale impunându-se sistarea devălmăşiei şi stabilirea cotelor de proprietate pentru fiecare soţ.
S-a mai stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului în discuţie, cerere respinsă prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 a Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 pe care reclamanţii nu au contestat-o.
În aceste condiţii, nu se poate reţine reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 cu atât mai mult cu cât conform HG nr. 20/1996 în vigoare la data perfectării contractului statul dobândise imobilul cu titlu (Decretul nr. 223/1974) şi prin urmare putea să dispună de bun.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin Decizia nr. 968/A din 1 iulie 2002 a respins apelul declarat de B.P. şi B.E. în contra sentinţei civile nr. 497 din 11 martie 2002 a Judecătoriei Lugoj.
Însuşindu-şi motivarea instanţei de fond tribunalul a evidenţiat şi că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu îl constituia Decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Timiş, rămasă definitivă iar dreptul de proprietate a fost intabulat în C.F.
Din această perspectivă era lipsită de semnificaţie împrejurarea că bunul constituise proprietatea comună a soţilor B.P. şi E.
De asemenea, s-a reţinut şi buna credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 avându-se în vedere că la data perfectării convenţiei dreptul de proprietate al statului era înscris în C.F. iar pârâţii persoane fizice, aveau calitatea de chiriaşi în imobil, astfel că erau întrunite cerinţele art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995 bună credinţă întărită şi de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 2282 din 25 septembrie 2002 a admis recursul declarat de reclamanţii B.P. şi B.E. împotriva deciziei nr. 968 din 1 iulie 2002 a Tribunalului Timiş, secţia civilă pe care a modificat-o în sensul că a admis apelul aceloraşi reclamanţi împotriva sentinţei cu nr. 497 din 11 martie 2002 a Judecătoriei Lugoj, a schimbat în totalitate sentinţa apelată şi a admis acţiunea precizată a reclamanţilor.
A constatat că imobilul situat în Buziaş, înscris în C.F. nr. 293 Buziaş a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 încheiat între Consiliul local Buziaş şi pârâţii M.D. şi E.
A dispus restabilirea situaţiei anterioare, prin radierea pârâţilor M.D. şi E., respectiv a Statului Român de la poziţiile B.17, 18 şi respectiv 15 şi 16 din C.F. nr. 293 Buziaş şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor precum şi restituirea contraprestaţiilor ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 20/1997, respectiv restituirea către pârâţii M. a preţului plătit de aceştia cu ocazia achiziţionării imobilului.
În considerentele hotărârii instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză au fost ignorate ori aplicate greşit prevederile art. 35 alin. (2) C. fam., art. 2 din Decretul nr. 223/1974, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, art. 969, art. 970 şi art. 1245 C. civ., întrucât cota de ½, considerată ca aparţinând reclamantului, a fost preluată cu despăgubiri modice, iar cealaltă cotă a fost pur şi simplu confiscată, fără a se fi efectuat partajul asupra imobilului pentru a se stabili eventualele cote-părţi.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 Statul Român avea obligaţia să-i despăgubească pe reclamanţi cu valoarea imobilului, or, în cauză imobilul a fost preluat fără plata unei juste şi prealabile despăgubiri aşa cum de altfel statuau şi dispoziţiile constituţionale în vigoare la acea dată.
Pe cale de consecinţă instanţa de recurs a decis că imobilul în dispută a fost preluat fără titlu, astfel încât, nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi prin urmare nu putea fi vândut chiriaşilor.
S-a mai stabilit că s-au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul I, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, întrucât reclamanţii au fost privaţi de dreptul lor de proprietate asupra imobilului, fără să fi beneficiat nici până în prezent de o măsură reparatorie.
Referitor la subdobânditorii M.D. şi M.E., instanţa a reţinut că aceştia au fost de rea-credinţă la perfectarea convenţiei de vânzare-cumpărare, întrucât în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului eroarea comună (rezultând din aparenţa de proprietate şi încrederea părţilor contractante că Statul Român este proprietar, iar titlul său nu este viciat) trebuie apreciată într-o manieră cât mai severă cu putinţă fiind necesar să se cerceteze cauza acestei erori, precum şi dacă eroarea ar fi putut fi comisă de o persoană rezonabilă.
Împotriva menţionatei decizii, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare pe motiv că a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi totodată era vădit netemeinică.
Astfel, s-a susţinut că statul a preluat imobilul în litigiu cu titlu valabil, respectiv Decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1998 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Timiş cu respectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 şi la cererea reclamantului B.P. care a solicitat înstrăinarea către stat a construcţiei proprietate personală, în vederea plecării definitive din ţară.
Din această perspectivă nu se putea susţine că imobilul ar fi fost preluat fără consimţământul reclamantului sau că suma oferită ca preţ era derizorie, din moment ce însuşi reclamantul a formulat cererea de înstrăinare către stat, fiind totodată de acord implicit şi cu modalitatea de evaluare stabilită prin legea în vigoare la acea dată.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta B.E. din conţinutul deciziei nr. 1750/1988 menţionată rezultă că însuşi soţul ei B.P. a dat o declaraţie în sensul că soţia sa plecase în străinătate şi nu a revenit în ţară la termenul stabilit astfel că în mod corect organul administrativ a făcut în cauză aplicarea art. 2 alin. (3) din Decretul nr. 223/1974. În ceea ce priveşte stabilirea cotelor părţi ce reveneau reclamanţilor din imobilul preluat de stat, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 30 C. fam. care instituie contribuţia comună şi egală a soţilor la achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. De altfel, la timpul respectiv nici unul din reclamanţi nu a contestat contribuţia egală la dobândirea imobilului.
Pe de altă parte, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. partea I nr. 135 din 31 mai 1994, astfel că numai de la această dată a devenit obligatorie şi a dobândit prioritate de aplicare, în sensul art. 20 din Constituţie.
Prin urmare, nu se putea susţine că măsurile dispuse în temeiul Decretului nr. 223/1974 ar fi contrare menţionatei convenţii cât timp situaţiile juridice evocate s-au produs anterior intrării în vigoare a Convenţiei pentru România.
De asemenea, s-a învederat că prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică nu puteau fi invocate pentru situaţii juridice intervenite anterior intrării lor în vigoare.
Pe cale de consecinţă, s-a conchis că şi dacă s-ar reţine că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în temeiul unui act normativ care era contrar principiilor Constituţiei României din acea perioadă, ori Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la care România era parte, această împrejurare nu putea afecta contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 cât timp acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, iar cumpărătorii erau de bună credinţă.
De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi s-a susţinut că reclamanţii au promovat acţiunea în rectificarea cărţii funciare după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărei rectificare s-a cerut (de la înregistrarea cererii de înscriere a dreptului dobândit de stat în baza Deciziei nr. 1750/1988).
În fine, s-a învederat că în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997 acesta a fost încheiat cu respectarea atât a dispoziţiilor de drept comun (art. 948-968 C. civ., rap. la art. 1294-1320 C. civ.) precum şi a dispoziţiilor speciale reglementate prin Legea nr. 112/1995, respectiv a Normelor metodologice aprobate prin HG nr. 20/1996.
Mai mult, demersurile întreprinse de reclamanţi în vederea restituirii în natură a imobilului nu au fost de natură a răsturna prezumţia bunei credinţe a cumpărătorilor dacă se are în vedere şi împrejurarea că prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 Comisia judeţeană Timiş de aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanţilor având ca obiect restituirea în natură a imobilului pe motiv că aceştia nu aveau cetăţenia română aşa cum o cereau dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 112/1995. Hotărârea nu a fost contestată de reclamanţi.
Prin urmare, cum la data perfectării convenţiei de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, statul figura în cartea funciară ca proprietar al imobilului iar reclamanţii nu au notificat intenţia lor de a revendica bunul, buna credinţă a subdobânditorului nu putea fi înlăturată şi era de natură a paraliza principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, astfel că actul de înstrăinare încheiat cu respectarea legii în vigoare la acel moment, este valid, producând efectele pentru care a fost încheiat, în pofida faptului că titlul statului a fost socotit nevalabil şi desfiinţat.
Recursul în anulare este fondat pentru motivele ce succed.
Potrivit extrasului de C.F. nr. 293 Buziaş cu nr. top 70 şi 71 în baza contractului de întreţinere din 5 iulie 1972 autentificat de notariatul de stat local Lugoj sub nr. 2097/1972 a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului din Buziaş, cu titlu de drept de întreţinere în favoarea lui B.P. şi soţia B.E. (dos. nr. 49/2002).
Ulterior, prin Decizia nr. 1750 din 3 octombrie 1988 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al judeţului Timiş în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri la cererea lui B.P. de înstrăinare către stat a construcţiilor proprietate personală în vederea plecării definitive din ţară şi declaraţiei acestuia potrivit căreia soţia sa B.E., a plecat în străinătate şi nu s-a mai înapoiat în ţară la expirarea termenului stabilit, s-a dispus trecerea în proprietatea statului, cu plată, a cotei de ½ din imobil ce a aparţinut lui B.P. şi fără plată, a cotei de ½, ce a aparţinut soţiei acestuia B.E. (dosar nr. 44/2002).
Terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 1004 mp a trecut în proprietatea statului, fără plată, conform art. 13 din Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar.
Dreptul de proprietate al statului astfel dobândit a fost înscris în C.F. nr. 293 Buziaş la 23 ianuarie1989.
Prin acţiune, reclamanţii au învederat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil şi pe cale de consecinţă au cerut să se constate nulitatea actelor care au stat la baza trecerii imobilului în proprietatea statului, radierea din C.F. a pârâţilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor. Cu privire la vânzarea bunului către subdobânditorii M.D. şi E. reclamanţii au susţinut că ambele părţi au fost de rea-credinţă întrucât cunoşteau dorinţa lor de a-l revendica.
Acţiunea a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanţele de fond şi de apel au reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin HG nr. 20/1996 s-a lămurit şi înţelesul noţiunii de „titlu" în sensul art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi anume „acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974".
S-a conchis că la data respectivă, sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind preluate cu titlu.
Aceleaşi instanţe au conchis şi că înstrăinarea imobilului de către stat subdobânditorilor M.D. şi M.E. s-a făcut cu respectarea art.1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Buna credinţă a soţilor M. fiind fără dubiu cât timp la data perfectării convenţiei statul era intabulat în C.F. ca proprietar iar prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 Comisia judeţeană Timiş de aplicare a Legii nr. 112/1995 respinsese cererea reclamanţilor pentru restituirea în natură a imobilului întrucât erau cetăţeni străini, iar această hotărâre nu a fost contestată de reclamanţi.
Instanţa de recurs, raportându-se la Constituţia din 1965 şi respectiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, deşi o atare argumentare se plasa în afara cadrului juridic aplicabil speţei.
În adevăr, acţiunea fiind promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 în cauză erau incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) şi prin urmare imobilul în litigiu apare ca fiind preluat de stat fără titlu valabil.
Din această perspectivă, cu referire la cel de al doilea capăt de acţiune, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Or, din materialul probator administrat în cauză rezultă fără dubiu că pârâţii M.D. şi E. au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie1997.
Astfel, la data perfectării convenţiei C.F. nr. 293 Buziaş cu nr. top 70 şi 71 indica drept titular al dreptului de proprietate Statul Român.
Reclamanţii nu au notat în cartea funciară intenţia lor de a revendica imobilul în litigiu şi de altfel deşi s-au adresat cu petiţii la diferite organe administrative, pentru redobândirea bunului nu au sesizat instanţele de judecată cu o astfel de acţiune.
Dimpotrivă, reclamanţii s-au adresat comisiei judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a imobilului, cerere ce le-a fost respinsă prin Hotărârea nr. 12 din 16 mai 1996 pe motiv că fiind cetăţeni străini conform art. 4 din lege nu erau îndreptăţiţi să beneficieze de prevederile acesteia (dosar nr. 49/2002). Hotărârea nu a fost atacată în justiţie.
În fine, pârâţii M.D. şi E. şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară la 5 funciară 1997.
De asemenea, este de semnalat faptul că potrivit depoziţiei martorei G.V., angajată a Primăriei oraşului Buziaş la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 20 din 22 ianuarie 1997 (dos. 49/2002) pârâţii M.D. şi E. au cerut anterior perfectării convenţiei relaţii referitor la situaţia juridică a imobilului ocazie cu care au fost informaţi de existenţa Hotărârii nr. 12 din 16 mai 1996 prin care li se respinsese reclamanţilor cererea de restituire în natură a imobilului în discuţie, iar aceştia au înţeles să întreprindă demersurile pentru achiziţionarea bunului numai după rămânerea definitivă a hotărârii prin neexercitarea de către reclamanţi a căilor de atac.
Aşadar, pârâţii M. au depus diligenţele necesare pentru a se informa cu privire la statutul imobilului în litigiu au păşit la achiziţionarea lui numai după ce au avut convingerea că titularul dreptului de proprietate era Statul român, iar în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995 erau îndrituiţi să o facă cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu le-au notificat intenţia lor de a revendica imobilul. O atare notificare verbală este evidenţiată de martora P.V. că ar fi existat în luna octombrie sau noiembrie 2000 (dos. nr. 49/2002) mult după ce pârâţii achiziţionaseră imobilul.
Astfel fiind, chiar dacă imobilul în litigiu conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 a fost preluat de stat fără un titlu valabil actul juridic de înstrăinare a acestui bun către pârâţi, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din lege şi fără să existe litigiu asupra bunului imobil, respectiv la data încheierii actului, este valid, astfel că pârâţii subdobânditori de bună credinţă îşi păstrează titlul.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare urmează a fi admis, a casa Decizia atacată şi a respinge recursul reclamanţilor împotriva deciziei nr. 968/A din 1 ianuarie 2002 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, ce urmează a fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2282 din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează şi respinge recursul declarat de reclamanţii B.P. şi B.E. împotriva deciziei nr. 968/A din 1 iulie 2002 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o menţine.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. obligă intimaţii reclamanţi B.E. şi P. la plata către intimaţii pârâţi M.D. şi M.E. a sumei de 10.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 575/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5734/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
