ICCJ. Decizia nr. 5947/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5947
Dosar nr. 1402/2003
Şedinţa publică din 29 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24 iunie 2002, reclamantele F.A., N.D. şi A.M. au formulat contestaţie împotriva refuzului pârâtei SC T. Breaza SA Câmpina de a restitui în natură imobilul compus din teren în suprafaţă de 11054 mp şi construcţie tip vilă, plus dependinţe şi garaj, situate în Breaza, judeţul Prahova.
De asemenea, reclamantele au mai solicitat ca pârâta să le restituie şi bunurile mobile aflate în imobil sau contravaloarea acestora, actualizată, precum şi plata lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data de 8 iunie 2001 şi până la predarea efectivă a imobilului.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că imobilul respectiv a aparţinut autorilor acestora, fiind preluat de către stat ca bun abandonat, în baza Decretului nr. 111/1951.
Se mai arată că pârâta a refuzat să răspundă la notificarea adresată de reclamante, în termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pârâta a formulat întâmpinare, invocând următoarele excepţii: excepţia prematurităţii formulării cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia neatacării actului prin care statul a dobândit imobilul, excepţia neatacării actului prin care pârâta a dobândit imobilul de la stat.
Reclamantele au formulat răspuns la întâmpinare, precum şi o cerere completatoare prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a anexei la acest certificat, eliberat de Ministerul Turismului în baza HG nr. 834/1991, în ceea ce priveşte suprafaţa de 11054 mp teren.
Prin sentinţa civilă nr. 628 din 14 noiembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia neatacării actului prin care statul a dobândit imobilul, excepţia neatacării actului prin care pârâta a dobândit imobilul şi a admis excepţia de prematuritate a introducerii cererii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca prematur introdusă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de SC T.B. SA Câmpina este neîntemeiată, întrucât această societate deţine imobilul; s-a mai reţinut că sunt neîntemeiate şi excepţiile privind neatacarea actului prin care statul a preluat imobilul şi respectiv, neatacarea actului prin care societatea pârâtă a preluat imobilul, pe motiv că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează retrocedarea imobilelor preluate în mod abuziv, iar imobilul în litigiu intră în categoria situaţiilor reglementate prin Legea nr. 10/2001.
Cu privire la excepţia prematurităţii introducerii cererii, instanţa de fond a apreciat-o ca fiind întemeiată, cu motivarea că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul este investit a soluţiona contestaţiile asupra deciziilor sau dispoziţiilor emise de către instituţie sau unitatea care deţine imobilul, iar în cauză nu s-a făcut dovada emiterii unei asemenea decizii sau dispoziţii ca urmare a notificării privind retrocedarea imobilului.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a admis excepţia prematurităţii şi a respins cererea reclamantelor ca prematur introdusă.
Împotriva sentinţei Tribunalului Prahova au declarat apel atât reclamantele F.A., N.D. şi A.M., cât şi pârâta SC T.B. SA Câmpina.
În motivarea apelului, reclamantele au criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că în mod greşit le-a fost respinsă cererea ca prematur introdusă, în raport de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, expres indicate.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, apelantele au susţinut că, aşa cum rezultă din copia notificării depuse la dosar, au depus copiile actelor de proprietate, actelor de stare civilă şi ale certificatelor de moştenitor prin care şi-au dovedit legitimarea procesuală activă.
Reclamantele au mai susţinut în motivarea apelului că deşi prin cererea completatoare au solicitat Tribunalului constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei ce face obiectul notificării, instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, cum altfel nu s-a pronunţat nici asupra capătului de cerere referitor la lipsa de folosinţă a imobilului.
În apelul său, pârâta SC T.B. SA Câmpina a criticat sentinţa instanţei de fond pentru greşita aplicare a legii, în sensul că nu a motivat respingerea celor trei excepţii invocate prin întâmpinare de către aceasta.
Apelanta a reiterat o parte din argumentele cuprinse în întâmpinare privind admisibilitatea excepţiilor invocate, invocând în drept prevederile Legii nr. 10/2001.
O altă critică cuprinsă în apelul pârâtei se referă la faptul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea sa de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, cerere formulată prin întâmpinarea depusă în termen legal la instanţa de fond.
Apelantele –reclamante au formulat întâmpinare la apelul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
La termenul de judecată din 5 februarie 2003, apelanta pârâtă a invocat excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 17 din 5 februarie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamante invocată de pârâtă, cu motivarea că apelul a fost formulat în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere data comunicării hotărârii şi data declarării apelului.
De asemenea, au fost respinse ca nefondate atât apelul reclamantelor F.A., N.D. şi A.M., cât şi apelul pârâtei SC T.B. SA Câmpina.
Referitor la respingerea apelului reclamantelor, Curtea a reţinut că este neîntemeiată critica acestora privitoare la respingerea ca prematură a cererii formulată de prima instanţă.
S-a motivat astfel că numai din momentul comunicării deciziei prin care s-a refuzat restituirea în natură a imobilului, făcându-se o ofertă de restituire prin echivalent, se naşte dreptul persoanei îndreptăţite de a o ataca în justiţie. Ori, în speţă, pârâta nu s-a pronunţat în nici un fel asupra notificării, situaţie în care, dreptul la acţiune nefiind actual, cererea reclamantelor a fost apreciată ca fiind prematur introdusă.
În ceea ce priveşte criticile reclamantelor referitoare la nepronunţarea de către prima instanţă asupra capetelor de cerere privind lipsa de folosinţă a imobilului şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate de care s-a prevalat SC T.B. SA, Curtea a apreciat că acestea sunt neîntemeiate întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., se putea cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.
În privinţa apelului societăţii pârâte SC T.B. SA, Curtea l-a respins ca nefondat, reţinându-se următoarele aspecte.
În mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 întrucât, în condiţiile în care cererea reclamantelor a fost respinsă ca prematur formulată, nu se poate face nici o discuţie legată de modalitatea în care imobilul a trecut în proprietatea statului, respectiv dacă a trecut cu titlu valabil sau nu [dispoziţiile art. 27 alin. (1) referindu-se strict la imobilele preluate cu titlu valabil].
S-a mai susţinut în motivarea Curţii de apel că, atâta vreme cât cererea a fost respinsă ca prematură, în mod corect au fost respinse şi excepţiile privind neatacarea actului prin care statul a preluat imobilul şi neatacarea actului prin care pârâta a dobândit imobilul, nefiind vorba de o soluţionare pe fond a cererii, ci pe o excepţie peremptorie.
S-a respins şi critica pârâtei cu privire la nepronunţarea instanţei de fond asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, invocându-se dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., de care aceasta se putea prevala pentru completarea hotărârii.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate atât recursul reclamantelor, cât şi cel al pârâtei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele F.A., N.D. şi A.M., precum şi pârâta SC T.B. SA Câmpina.
Reclamantele şi-au motivat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a legii.
În esenţă, au fost reiterate o parte din motivele de apel, cu precizarea că ambele instanţe au dat o interpretare greşită art. 23 din Legea nr. 10/2001, lăsând la latitudinea pârâtei posibilitatea de a se pronunţa sau nu asupra notificării formulată de către reclamante.
S-a mai criticat Decizia şi sub aspectul trimiterii la dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. privind completarea hotărârii, arătându-se că această normă nu este imperativă, ci de recomandare, astfel încât împrejurarea că reclamantele nu au uzat de aceste dispoziţii nu poate să aducă atingere drepturilor acestora, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel poate evoca fondul şi judeca procesul.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei SC T.B. SA, aceasta a reiterat motivele cuprinse în apel, solicitând admiterea recursului, respingerea în totalitate a acţiunii reclamantelor, atât pe cale de excepţie, cât şi pe fond, admiterea excepţiilor invocate de pârâtă şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fond, în apel şi în recurs.
Reclamantele F.A., N.D. şi A.M. au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca inadmisibil, cu motivarea că cererea principală a fost respinsă atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel, iar recurenta-pârâtă nu a formulat cerere reconvenţională.
S-a mai arătat în întâmpinare că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea nu au fost solicitate instanţei de fond, iar instanţa de apel a reţinut corect că recurenta nu a uzat de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Recursurile declarate de recurentele-reclamante F.A., N.D. şi A.M. şi recurenta-pârâtă SC T.B. SA Câmpina sunt fondate, având în vedere considerentele ce vor urma.
Reclamantele au declanşat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi au întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1), respectiv au adresat pârâtei o notificare la data de 12 iunie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură imobilului compus din suprafaţa de teren de 11054 mp şi construcţia tip vilă, plus dependinţe şi garaj, situate în Breaza, precum şi restituirea bunurilor mobile menţionate în inventarul anexat notificării şi aflate în imobil.
Fără a emite o decizie sau o dispoziţie motivată, deşi avea această obligaţie, pârâta a răspuns reclamantelor printr-o simplă adresă prin care a comunicat necesitatea depunerii unui nou set de acte, deşi reclamantele anexaseră notificării documentele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din ambele texte rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra notificării să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
În speţă, se pune în discuţie tocmai lipsa răspunsului la notificare, lipsă datorată conduitei imputabile a pârâtei care a solicitat printr-o adresă reclamantelor depunerea unor acte ce nu aveau nici o relevanţă şi nu erau necesare soluţionării notificării adresate în baza Legii nr. 10/2001.
Ori, conduita culpabilă a persoanei juridice notificate nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Deşi legiuitorul nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, totuşi, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente (tribunalul) pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziţie motivată, întrucât o astfel de obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativă jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
În acest context, soluţia instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, de a considera cererea ca prematur introdusă nesocoteşte prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv caracterul reparatoriu al acestei legi şi obligă persoanele îndreptăţite să aştepte în mod nelimitat un răspuns la notificare de la persoanele juridice deţinătoare.
Pentru toate aceste considerente, se impunea examinarea fondului cauzei de către instanţa de apel, cu administrarea probatoriului necesar.
Prin urmare, se impune admiterea recursurilor, casarea deciziei Curţii de Apel Ploieşti şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte motive de apel invocate de reclamante şi de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanţii F.A., N.D. şi A.M. şi de pârâta SC T.B. SA Câmpina împotriva deciziei nr. 17 din 5 februarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare în apel, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5948/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 589/2003. Civil. Conflict de muncă. Recurs... → |
|---|
