ICCJ. Decizia nr. 5948/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5948
Dosar nr. 1406/2003
Şedinţa publică din 29 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 23 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul P.I. din Târgovişte a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de două miliarde lei, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin „blocarea accesului liber la justiţie, judecată inechitabilă, punerea în pericol a persoanei şi a statului de drept".
În esenţă, în motivarea acţiunii, care nu a fost încadrată în drept, reclamantul a susţinut că în dosarul de urmărire penală nr. 14060/1993 s-a strecurat o gravă eroare, în sensul că partea vătămată dintr-o infracţiune prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) a fost transformată în reclamant, ceea ce a avut consecinţe importante prin inducerea în eroare a instanţei de judecată, prin scăderea eficienţei muncii magistraţilor, prin încurajarea unor infractori, prin nesiguranţa persoanei şi producerea de suferinţe prin stres şi pierdere de timp.
Reclamantul susţine că în opinia sa sistemul actual trebuie schimbat, în sensul că Parchetul trebuie să trimită dosarele la instanţă, judecătorul fiind cel care trebuie să decidă începerea sau neînceperea urmăririi penale.
Pentru aceste concluzii, rezultatul unui studiu propriu de 7 ani, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de două miliarde lei.
A fost ataşat un studiu privind propunerea de reformare a sistemului de procedură penală şi s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 C. proc. civ.
Cauza a fost suspendată pentru soluţionarea excepţiei invocate.
Prin Decizia nr. 219 din 11 iulie 2002, Curtea Constituţională a respins excepţia ridicată, reţinând, în esenţă, că prin Decizia sa anterioară, nr. 486/1997 a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 278 C. proc. civ., şi a constatat că acel text era constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct.
Prin sentinţa civilă nr. 687 din 20 noiembrie 2002, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a respins acţiunea.
S-a reţinut în motivare că reclamantul nu a administrat nici o probă care să justifice acordarea sumelor pretinse, nefiind dovedită nici o faptă ilicită, nici prejudiciul, nici legătura de cauzalitate.
Astfel, nu a fost dovedită îngrădirea pretinsă la justiţie, acesta neuzând de dreptul recunoscut de Constituţie, de a se adresa cu plângere la instanţă dacă era nemulţumit de soluţia dată de procuror în cauzele penale pe care le-a declanşat.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost anulat de Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 12 din 31 ianuarie 2003, ca netimbrat.
A reţinut instanţa de apel că sunt incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, potrivit cu care netimbrarea unei cereri sau căi de atac este sancţionată cu anularea.
În termen legal, împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, care prin memoriile depuse consideră greşite atât hotărârile pronunţate în cauză cât şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 219/2002, anexând, în mai multe exemplare scheme de studii proprii privind propuneri legislative de modificare a legilor şi Constituţiei; acte nepertinente în soluţionarea recursului de faţă. De aceea, cererea petentului a se înainta Curţii Constituţionale invenţia sa, prin suspendarea judecăţii, nu poate fi primită, cazurile de suspendare fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.
De asemenea, cererea de înaintare a „invenţiei" către Parlamentul României, de către instanţa de recurs, nu poate fi primită, caracteristic statului de drept fiind separaţia puterilor în stat, iar procedura de judecată şi competenţele instanţelor judecătoreşti, inclusiv ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt reglementate strict de lege. De aceea, nu se regăseşte printre competenţele instanţelor trimiterea actelor depuse de justiţiabili, în dosare către alte organele ale statului.
Procedând la judecarea recursului, Curtea constată că Decizia atacată este legală, în raport cu dispoziţiile art. 20, raportat la art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, petentul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de două miliarde lei, drept compensare a unui pretins prejudiciu moral suferit.
Cum regula stabilită de art. 1 din legea anterior menţionată, este aceea a plăţii taxelor de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti şi nu s-a susţinut existenţa în speţă a vreunei excepţii, corect s-a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care „neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii".
Pentru considerentele anterior expuse, văzând că nu este întrunit nici unul dintre motivele de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei civile nr. 12 din 31 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5951/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5947/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
