ICCJ. Decizia nr. 635/2003. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 635.
Dosar nr. 1838/2003
.
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2004
.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 514 din 21 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de Regia Autonomă „Monitorul Oficial", astfel cum a fost completată şi precizată, împotriva pârâtei C.M., dispunându-se obligarea acesteia la plata sumei de 116.000.000 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului situat în Bucureşti, proprietatea pârâtei. Totodată a fost admisă în parte şi cererea reconvenţională, dispunându-se obligarea Regiei Autonome „Monitorul Oficial" de a plăti proprietarei suma de 209.968.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, pe perioada 10 martie 1997 – 18 decembrie 1998. Au fost compensate în parte creanţele reciproce ale părţilor, în final fiind obligată Regia Autonomă „Monitorul Oficial" să plătească celeilalte părţi suma de 93.968.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanta a efectuat lucrări asupra imobilului proprietatea pârâtei, ce se constituie într-un spor de valoare a acesteia, astfel că se impune restituirea contravalorii lor conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 114/1996. Cererea menţionată a fost primită numai cu începere de la data de 10 martie 1997, dată la care Regia a fost notificată de proprietară în legătură cu retrocedarea proprietăţii, avându-se în vedere că în litigiile anterioare vizând dreptul de proprietate asupra imobilului Regia nu a fost parte.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel numai Regia Autonomă „Monitorul Oficial" ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 25 din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei-reclamante la plata sumei de 319.623.544 lei, reprezentând echivalentul lucrărilor efectuat asupra imobilului proprietatea acesteia. Ca urmare a compensării creanţelor reciproce s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 109.655.544 lei către reclamantă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, în valoare de 13.171.500 lei.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursurile de faţă ambele părţi.
Regia Autonomă „Monitorul Oficial" critică hotărârea ca nelegală şi netemeinică întrucât în mod greşit a fost obligată la plata echivalentului lipsei de folosinţă, în situaţia în care a deţinut imobilul în baza HG nr. 601/1994, act normativ în vigoare şi în prezent, deoarece acţiunea introdusă de pârâtă în contencios administrativ a fost respinsă. Se susţine că o simplă notificare nu poate anula un drept dobândit prin act normativ, prin care dobândise calitatea de uzufructar. Alt motiv de recurs vizează cuantumul chiriei, susţinându-se că nu trebuia să fie obligată la plata aşa zisei chirii pentru etajul II al clădirii, care a fost amenajat din mansardă de către recurentă. Se consideră că plata lipsei de folosinţă se poate referi numai la perioada 9 septembrie 1998, dată la care hotărârea de evacuare a rămas irevocabilă şi 18 decembrie 1998 – data eliberării spaţiului.
Recursul pârâtei-reclamante C.M., întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. vizează omisiunea instanţei de a solicita celor 3 experţi reactualizarea şi a lipsei de folosinţă a imobilului, ajungându-se la compensarea a două sume la date diferite. Astfel, se solicită modificarea deciziei în sensul reactualizării lipsei de folosinţă la suma de 368.000.000 lei şi menţinând compensarea să se reţină în sarcina reclamantei diferenţa de 48.876.456 lei.
Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse în raport de cele ce urmează.
Este necontestat în cauză că reclamanta a ocupat spaţiul în litigiu din anul 1994, când i-a fost dat în administrare prin H. G. nr. 601/1994, până în anul 1998, când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare de către pârâta C.M., căreia prin sentinţele civile nr. 2891 din 4 martie 1994 şi 3109 din 21 martie 1994 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămase irevocabile, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului, situat la etajul 1 şi asupra celui de la mansardă situate în imobilul din Bucureşti.
În acest interval de timp, reclamanta a efectuat lucrări de îmbunătăţire a spaţiului imobilului, spre a putea fi utilizabil şi valoarea acestora a format obiectul judecăţii în apel, pentru că numai reclamanta a atacat cu apel hotărârea instanţei de fond.
Reclamanta contestă prin recursul de faţă obligarea sa la plata echivalentului lipsei de folosinţă pe perioada avută în vedere de instanţa de apel, precum şi cuantumul aşa zisei chirii datorate, considerând că pentru mansarda ce a fost amenajată pe cheltuiela sa nu datorează chirie.
Aşa fum rezultă din cele arătate instanţele au stabilit obligaţia de plată în sarcina deţinătoarei imobilului numai pe perioada 10 martie 1997, dată la care cea în cauză în mod necontestat a fost notificată de proprietară şi până la punerea efectivă a spaţiului la dispoziţia acesteia. Soluţia este în afara criticii, pentru că notificarea a fost însoţită de hotărârile judecătoreşti care făceau deplină dovadă că imobilul aparţine persoanei fizice şi nu statului, care îl dăduse în administrare. Şi cum reclamanta a continuat să ocupe spaţiul în litigiu, ambele apartamente, rezultă că nu poate fi înlăturată obligaţia sa de a plăti echivalentul lipsei de folosinţă. Este exact că la data notificării, nu exista hotărâre irevocabilă de evacuare, dar această situaţie nu limitează obligaţia reclamantei de a plăti echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului, câtă vreme deţinea imobilul la data notificării, la care a luat cunoştinţă că bunul nu aparţine statului, ci persoanei fizice al cărei drept de proprietate a fost constatat pe cale judecătorească. Ocuparea în continuare a spaţiului de către reclamantă, incumbă şi obligaţia corelativă a acesteia de plată a echivalentului lipsei de folosinţă ce poate fi dedusă din prevederile art. 1429 C. civ. şi art. 25 din Legea nr.114/1996, ce se referă la principala obligaţie a locatarului, aceea de a plăti chiria.
Nici critica referitoare la cuantumul chiriei datorate nu este de primit, pentru că în situaţia în care reclamanta a deţinut ambele apartamente proprietatea reclamantei, apare ca fără justificare absolvirea de plata aşa zisei chirii pentru apartamentul mansardă.
Este exact că acesta a fost amenajat de reclamantă, dar permanent, pe perioada în litigiu a fost utilizat de aceasta, astfel că nu poate fi înlăturată obligaţia sa de plată a echivalentului lipsei de folosinţă.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta C.M. este de observat că aceasta nu a declarat apel împotriva soluţiei de fond. De aceea apelul a vizat, conform învestirii instanţei numai refacerea expertizei având ca obiectiv stabilirea valorii lucrărilor de îmbunătăţire a construcţiei. În această situaţie, nu este de primit recursul întemeiat pe omisiunea instanţei de a dispune reactualizarea şi a echivalentului lipsei de folosinţă a imobilului.
Tot astfel, nu poate fi admisă în această fază a procesului nici cererea de înlăturare a compensării, pentru că partea interesată nu a apelat la soluţia de fond. În plus este de reţinut că nu este posibil de efectuat o reactualizare a sumelor datorate, în raport cursul leu dolar, la data judecării cauzei, pentru că ambele soluţii date în cauză nu cuprind, atât în considerente cât şi în dispozitiv referiri la valoarea plăţilor în dolari.
Cât priveşte conduita procesuală a recurentei C.M. este de observat că pentru prima dată aceasta a solicitat reactualizarea sumei datorate de reclamantă din acţiunea principală reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului numai după închiderea dezbaterilor în apel, anume la data de 20 ianuarie 2003, la care fusese amânată pronunţarea, soluţionarea cauzei în apel având loc la data de 13 ianuarie 2003.
De altfel, la acest termen reprezentanta intimatei-pârâte a cerut respingerea apelului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, fără a solicita deci reactualizarea sumei datorate. Dar, o atare solicitare se putea face în termen util numai în condiţiile art. 239 alin. (1) C. proc. civ., text ce reglementează aderarea la apel, instituţie reintrodusă în C. proc. civ. prin O. U. G. nr. 138/2000, în sensul căruia intimatul care nu a declarat iniţial apel are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică, având ca finalitate menţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor.
Potrivit textului menţionat, aderarea la apel se poate produce numai până la prima zi de înfăţişare, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirarea acestuia. Acelaşi text precizează că dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.
Cum în speţă, nu s-a uzat de o astfel de procedură, rezultă că toate criticile făcute prin recurs hotărârii dată în apel sunt lipsite de suport legal.
Aşa fiind, recursurile de faţă urmează a fi respinse ca neîntemeiate, fiind legală şi temeinică Decizia recurată, neexistând nici motive de ordine publică care să atragă reformarea hotărârii, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta pârâtă Regia Autonomă „Monitorul Oficial" şi pârâta-reclamantă C.M. împotriva deciziei civile nr. 25 din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6680/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6640/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
