ICCJ. Decizia nr. 6508/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6508
Dosar nr. 4974/2003
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2002 sub nr. 2020 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta B.P.C. în contradictoriu cu Consiliul Local Lugoj (după declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj şi precizarea acţiunii) a solicitat să se constate că imobilul situat în Lugoj, a fost abuziv naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, de la părinţii săi.
A solicitat de asemenea să se dispună radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, în calitate de unică moştenitoare a foştilor proprietari tabulari.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deşi părinţii săi făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, totuşi imobilul în litigiu a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Consiliul local Lugoj a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantă, arătând că aceasta a mai revendicat acest imobil dar prin Decizia civilă nr. 1661 din 13 decembrie 1994, irevocabilă, acţiunea a fost respinsă.
Totodată, pârâtul a arătat că o parte din acest imobil se află în prezent, în patrimoniul SC A. SA Timişoara fiind folosită de farmacia „Îngerul Farm" în temeiul unui contract de închiriere.
Judecătoria Lugoj, prin sentinţa civilă nr. 1748 din 28 august 2002, rămasă irevocabilă prin neapelare la data de 27 septembrie 2002, a admis acţiunea formulată de către reclamantă, a constatat că măsura naţionalizării imobilului situat în Lugoj, a fost abuzivă şi a dispus radierea Statului Român din C.F. şi intabularea dreptului de proprietate pe numele reclamantei în cotă de 1/1.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată este întemeiată şi a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în mod abuziv prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât autorii ei, proprietarii tabulari, prin dispoziţiile art. II din acest decret erau exceptaţi de la naţionalizare, făcând parte din categoriile socio-profesionale menţionate în acest text de lege.
S-a mai reţinut că reclamanta a solicitat restituirea imobilului şi în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, dar soluţionarea acelei cereri este suspendată până la soluţionarea acestei cauze întemeiată pe prevederile dreptului comun.
Instanţa a mai constatat că deşi pârâtul a arătat prin întâmpinare că o parte din imobil aparţine SC A. SA Timişoara, reclamanta nu înţelege să cheme în judecată respectiva societate şi în conformitate cu principiul disponibilităţii, instanţa nu poate introduce în cauză această persoană juridică.
Se mai menţionează în hotărârea instanţei de fond că reclamanta a mai solicitat restituirea imobilului printr-o altă acţiune, însă printr-o decizie a Curţii de Apel Timişoara, acea acţiune a fost respinsă, reţinându-se că în mod greşit s-a reţinut că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, când în realitate, preluarea imobilului s-a făcut în baza Decretului nr. 134/1949.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. c C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr.1748 din 20 august 2002 a Judecătoriei Lugoj, (irevocabilă la data de 25 septembrie 2003) considerând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, totodată, aceasta este şi vădit netemeinică.
Se susţine că instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ. întrucât între părţi a mai existat un proces având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, soluţionând în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 1662 din 13 decembrie 1994 de către Curtea de Apel Timişoara.
Prin acea hotărâre a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, reţinându-se că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, astfel cum în mod greşit s-a pretins prin acţiune, ci în temeiul Decretului nr. 134/1949, aşa încât împrejurarea că foştii proprietari făceau parte din categoria socio-profesională exceptată de la naţionalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950, nu au nici o relevanţă.
În consecinţă, se mai susţine, instanţa sesizată cu cea de a doua acţiune, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, nu putea să soluţioneze fondul litigiului, fără să respecte adevărul stabilit pe cale judecătorească în prima acţiune.
În motivarea recursului în anulare se arată că excepţia autorităţii lucrului judecat putea fi invocată de către instanţă chiar şi în faţa instanţelor de recurs, fiind necesar ca în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, instanţa să pună chiar din oficiu în discuţie excepţia autorităţii de lucru judecat.
Totodată se mai arată că invocarea de către pârât a împrejurării că o parte din imobil făcea parte din patrimoniul SC A. SA prin efectul Legii nr. 15/1990, nu a fost analizată prin prisma art. 64 şi urm. C. proc. civ. referitoare la arătarea titularului dreptului, ca modalitate de atragere a terţilor în proces.
În acest sens se mai susţine că numai după citarea acestei părţi în cauză şi după administrare de probe instanţa ar fi putut analiza consecinţele neînscrierii în C.F. a dreptului de proprietate a acestei persoane juridice.
Reclamanta-intimată depune la dosar o întâmpinare prin care solicită respingerea recursului în anulare, arătând că din punct de vedere procedural recursul în anulare nu mai putea fi promovat la data de 11 septembrie 2003 pentru că prin OG nr. 58 din 27 august 2003 dispoziţiile legale prevăzând această cale extraordinară de atac fuseseră abrogate.
Pe fond, se susţine că nu există autoritate de lucru judecat întrucât în prezenta acţiune temeiul de drept este Legea nr. 10/2001, iar în acţiunea anterioară temeiul de drept era dreptul comun.
Recursul în anulare este fondat.
Este de reţinut în primul rând în ceea ce priveşte admisibilitatea promovării acestui recurs, că prin OG nr. 58 din 28 iunie 2003 intrată în vigoare la data de 27 august 2003 prevederile art. 330-3304 au fost abrogate şi ca atare instituţia recursului în anulare a fost desfiinţată.
Prin art. II alin. (3) din aceeaşi OG s-a prevăzut însă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei în cazul în speţă hotărârea recurată a devenit irevocabilă la 23 septembrie 2002) rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
În consecinţă, reglementarea legală care era în vigoare la acea dată respectiv art. 3301 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că recursul în anulare pentru cazul prevăzut de art. 330 pct. 2 se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă (23 septembrie 2002) respectiv înregistrarea recursului la 11 septembrie 2003, deci în termenul de 1 an.
În ceea ce priveşte motivele invocate în recursul în anulare este necesar ca mai înainte de a fi examinate să fie făcută o analiză a „evoluţiei precizărilor acţiunii" formulată de către reclamantă.
Astfel prin cererea iniţială de chemare în judecată reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât acesta a fost preluat fără titlu de către stat de la autorii ei, care erau proprietari tabulari.
În acest sens, s-a susţinut că preluarea de către stat s-a făcut prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât proprietarii imobilului făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare.
Se mai susţine că şi naţionalizarea în baza Decretului nr. 134/1949 a fost făcută pe numele unei alte persoane care deţine inventarul mobil al farmaciei.
În drept reclamanta a invocat prevederile Decretului nr. 92/1950, ale art. 2 lit. g) şi h), art. 20 alin. (1), art. 46 alin. (2), (3) şi (4), art. 28 din Legea nr. 10/2001.
La data de 25 februarie 2002 reclamanta face o primă precizare a acţiunii în sensul că solicită restituirea în natură a imobilului în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
După ce cauza a fost declinată la Judecătoria Lugoj, reclamanta şi-a precizat din nou acţiunea în sensul că acţiunea se întemeiază pe prevederile dreptului comun solicitând „să se constate că imobilul a fost preluat abuziv" (dosar Judecătoria Lugoj).
De menţionat că la dosar Judecătoria Lugoj, există o adresă emisă de către Comisia locală de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2002 din care rezultă că soluţionarea cererii administrative formulată de către reclamantă în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este suspendată.
De asemenea este de menţionat că reclamanta a declarat (acelaşi dosar) că nu înţelege să cheme în judecată pe SC A. SA care ocupă o parte din imobil, întrucât proprietar al imobilului este Statul Român.
De reţinut de asemenea că în hotărârea recurată prin recursul în anulare s-a reţinut printr-un considerent că a mai fost o acţiune anterioară prezentei cauze prin care reclamanta a solicitat să se constate că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, acţiune care a fost respinsă în recurs prin hotărâre irevocabilă în care s-a reţinut că imobilul în litigiu nu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ci în baza Decretului nr. 134/1949 şi în consecinţă „nu se pune problema autorităţii de lucru judecat".
În ceea ce priveşte această problemă a autorităţii de lucru judecat, între Decizia civilă nr. 1662 din 13 decembrie 1954 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi hotărârea dată în prezenta cauză, urmează a constata că deşi ea a fost sesizată de către instanţă, nu a fost analizată problema, fiind tangenţial evitată printr-o sintagmă „nu se pune problema" nemotivată de loc.
Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 1201 C. civ. şi în art. 166 C. proc. civ. ca o excepţie de fond, peremptorie, absolută şi dirimantă.
Această excepţie este de ordine publică şi pe cale de consecinţă, nu se poate renunţa la beneficiul ei.
Desigur că pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, excepţia trebuie pusă în discuţia părţilor.
Instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu recursul în anulare, nu a procedat în acest sens şi, în consecinţă sub acest aspect recursul este fondat şi urmează a fi admis.
Având în vedere dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., hotărârea recurată urmează a fi casată, iar cauza urmează a fi casată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât Înalta Curte de Casaţie nu se poate pronunţa decât în cauza în care împrejurările de fapt ale cauzei au fost pe deplin stabilite, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
În consecinţă, instanţa de trimitere urmează a verifica care este cadrul juridic al acţiunii reclamantei după precizările succesive, având în vedere şi împrejurarea că acţiunea reclamantei a fost formulată la data de 5 februarie 2002, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi faptul că ea este formulată ca o acţiune în constatare ca de altfel şi prima acţiune în legătură cu care urmează a se stabili dacă constituie o autoritate de lucru judecat sau nu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1748 din 20 august 2002 a Judecătoriei Lugoj, rămasă irevocabilă la data de 27 septembrie 2002, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6488/2003. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 6484/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
