ICCJ. Decizia nr. 663/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 663.
Dosar nr. 857/2003
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 8 iunie 2001 reclamanta G.A.I.E. a formulat în contradictoriu cu SC A. Cornăţelu, cerere de restituire a imobilelor – teren – în suprafaţă de 50 ha şi construcţii – una casă de locuit cu 15 camere din zid; una casă de locuit cu parter, ½ etaj, fânar, una clădire zid formată din 3 camere, una clădire zid formată din 8 camere, antreu, una clădire din zid formată din 2 camere şi anexele descrise în petitul contestaţiei.
În motivare, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a defunctei OG, autoarea menţionată şi soţul acesteia deţinând în proprietate bunurile ce au fost confiscate, în temeiul Decretului 83/1949, conform procesului verbal de expropriere întocmit la 18 mai 1949.
Mai arată reclamanta că o parte din imobile au fost restituite prin sentinţa civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari, respectiv construcţiile individualizate la pct. 2, 3 şi 4 ale pct. B din petitul acţiunii şi anume: una casă locuit cu parter, etaj şi ½ etaj, fânar; una clădire din zid cu 3 camere şi una clădire din zid cu 8 camere.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cererii de chemare în judecată, pârâta SC A. SA Cornăţelu i-a opus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia.
Cadrul procesual a fost modificat printr-o cerere de chemare în judecată a B.I.R., prin SC R.V.A.B. precum şi SC R.C.I.P. SA, formulată de pârâtă, la 14 noiembrie 2001, iar reclamanta şi-a restrâns pretenţiile.
La termenul din 24 aprilie 2002, reclamanta a depus o „precizare a acţiunii", prin care a arătat că renunţă la judecată cu privire la suprafaţa de 42 ha teren din cele 50 ha solicitate şi a solicitat restituirea suprafeţei de 7 ha şi 3825 mp teren intravilan.
Prin sentinţa civilă nr. 531 din 4 septembrie 2002, Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu SC A. SA Cornăţelu şi cererea de chemare în judecată a B.I.R., prin R.V.A.B., precum şi SC R.C.I.P. SA.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă că nu se impunea restituirea terenului întrucât acesta nu mai formează obiectul contestaţiei, fiind restituit reclamantei în baza Legii nr. 18/1991.
Cât priveşte construcţiile enumerate la pct. B din petitul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că unitatea deţinătoare SC A. Cornăţelu SA nu s-a conformat dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, iar contestatoarea era îndreptăţită să se adreseze cu notificare Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.
Ca atare, neîndeplinind procedura prealabilă instituită de art. 36 din Legea nr. 10/2001, în lipsa ofertei unităţii deţinătoare, reclamanta nu trebuia să promoveze prezenta contestaţie, în temeiul art. 24 pct. 7 şi 8 din actul normativ menţionat.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost respinsă cu motivarea că aceasta se soluţionează printr-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind fără relevanţă existenţa unor contracte de ipotecă invocate de pârâtă.
Hotărârea instanţei de fond a fost apelată de reclamantă pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile au vizat în esenţă omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra terenului curte aferent celor trei construcţii edificate pe acesta ce a fost restituit reclamantei prin sentinţa civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari şi greşita apreciere în ceea ce priveşte regimul juridic al terenului de 50 ha, în sensul că acesta a fost restituit reclamantei (în proporţie de 46 ha).
Prin Decizia nr. 156 din 19 decembrie 2002 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, a admis contestaţia şi a obligat intimata SC A. SA Cornăţelu să emită Decizia pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru construcţiile demolate şi terenul pe care s-au ridicat acestea.
Pentru a decide ca atare, instanţa de apel a reţinut că regimul juridic al terenului curte aferent celor trei clădiri predate contestatoarei prin sentinţa civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari este reglementat de prevederile Legii nr. 18/1991, aşa încât, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu face obiect de restituire în temeiul acestui ultim act normativ.
Referitor la construcţiile demolate, menţionate în notificarea contestatoarei (fila 5 dosar fond) şi evaluate de expertul tehnic D.E., Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001.
A mai socotit instanţa că aceste construcţii demolate şi terenul de sub ele pot forma obiect de restituire printr-o eventuală compensare cu atelierul pentru reparat utilaje agricole.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta G.A.I.E. şi pârâta SC A. SA Cornăţelu.
Recursul reclamantei critică omisiunea instanţei de apel de a acorda cheltuielile de judecată, iar cel promovat de SC A. SA Cornăţelu vizează motive legate de greşita aplicare a legii, în sensul că unităţii deţinătoare nu-i incumbă obligaţia de restituire a imobilelor, deoarece bunurile din procesul verbal de preluare, respectiv o parte din construcţie au fost restituite prin sentinţa civilă nr. 796 din 3 iunie 1999 a Judecătoriei Răcari, iar celelalte (terenul şi construcţiile existente pe acesta nu au fost înregistrate în patrimoniul SC A. SA Cornăţelu).
S-a precizat în cuprinsul motivelor de recurs că, pentru construcţiile demolate SC A. SA Cornăţelu nu este în măsură să emită decizie de restituire, deoarece aceste construcţii nu au intrat niciodată în patrimoniul acestei societăţi.
Recursurile urmează a fi admise pentru următoarele considerente:
Recursul reclamantei este fondat, întrucât, deşi soluţia instanţei de apel a fost aceea de admitere a apelului, în mod greşit s-a consemnat în dispozitivul deciziei nr. 156 din 19 decembrie 2002 că „nu au fost solicitate cheltuieli de judecată..."
Ca atare, atât în motivele de apel, la finele acestora (fila 5 dosar 8286/2002 al Curţii de Apel Ploieşti) cât şi în concluziile scrise ale reclamantei (fila 37 acelaşi dosar) s-au solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 7.000.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, plata onorariilor expertizelor şi s-au depus înscrisuri, chitanţe doveditoare în acest sens, la filele 25-27 ale aceluiaşi dosar.
Prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, SC A. SA Cornăţelu la 19 martie 2001, G.A.I.E. a cerut acestei societăţi emiterea unei decizii având ca obiect restituirea prin echivalent, sub formă de despăgubiri a imobilelor şi anexelor gospodăreşti ce au fost distruse şi demolate după confiscare, măsură realizată prin procesul-verbal din 18 mai 1949, conform Decretului nr. 83/1949, reprezentând: una casă de locuit din 15 camere şi dependinţe, una clădire anexă etc.( bunuri individualizate în cuprinsul notificării de la fila 5 dosar nr. 4438/2001 al Tribunalului Dâmboviţa) şi a terenului aferent.
Apoi, prin Decizia nr. 310 din 10 mai 2001, SC A. SA Cornăţelu a respins cererea, cu motivarea că bunurile revendicate nu sunt în patrimoniul societăţii, iar acestea nu le poate restitui prin echivalent.
Cum, în apel, instanţa a schimbat hotărârea prin care s-a respins contestaţia, a dispus admiterea acesteia şi obligarea societăţii intimate să emită decizie pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru construcţiile şi terenul existent sub acestea, este de precizat că soluţia instanţei de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 36 din actul normativ menţionat. Măsura de restituire prin echivalent este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, faţă de regula restituirii în natură, reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii menite să asigure, pe cât posibil întregirea patrimoniului proprietarului deposedat.
În ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) şi (3) din lege, în cazul în care, persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu este posibilă se instituie obligaţia la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, soluţionarea notificărilor intrând în atribuţia prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv, căruia unitatea deţinătoare, sau, după caz, primăria îi va transmite dispoziţia privind oferta de acordare a acestora.
Ca atare, sub cerinţa imperativă a legii, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti trebuie să facă obiectul unei oferte concrete din partea unităţii deţinătoare.
Prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se stabileşte că „în cazul în care persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată, sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deţinătoare sau, după caz, primăria va transmite Decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturii în a cărei rază teritorială îşi are sediul.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi text, în cazul în care nu s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii imobilului, Decizia sau dispoziţia vor cuprinde, în mod obligatoriu, valoarea estimativă a acestuia.
Din economia prevederilor art. 36 alin. (3) mai sus redate rezultă că, în cazul în care primarul investit iniţial cu soluţionarea notificării constată că restituirea în natură nu este posibilă şi persoana îndreptăţită a optat pentru despăgubiri băneşti, acesta sau unitatea deţinătoare, căreia i-a fost adresată notificarea are obligaţia să transmită dispoziţia sa, prefecturii.
Or, în speţă, în cazul concret dedus judecăţii, instanţa de apel a ignorat toate aceste reglementări.
Mai întâi n-a observat că prin notificare au fost solicitate în natură bunuri (terenul până la diferenţa de 50 ha, fiind acordate numai 42 ha teren), conform precizării ulterioare de acţiune din 24 aprilie 2002 reclamanta solicitând restituirea restului de 7 ha teren şi 3.825 mp – cerere nepusă în discuţia părţilor.
Apoi, nu s-a lămurit care sunt imobile ce au fost demolate, din cele expres individualizate la pct. B din cererea de chemare în judecată, nu s-a verificat în ce măsură imobilele reprezentând construcţii, descrise în procesul-verbal de expropriere se identifică cu cele expres solicitate prin notificare şi cine deţine în prezent aceste construcţii în măsura în care nu au fost demolate.
Situaţia juridică a imobilului (teren în suprafaţă de 7 ha şi 3.825 mp a rămas neelucidată, ca şi aceea a construcţiilor care au fost demolate şi nu s-au lămurit de instanţă cerinţe, explicaţii necesare, în sensul art. 129 C. proc. civ.
Cum, toate aceste aspecte sunt în sensul art. 314 C. proc. civ., împrejurări rămase nestabilite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta G.A.I.E. şi pârâta SC A. SA Cornăţelu împotriva deciziei nr. 156 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6636/2003. Civil. Actiune în pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6616/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
