ICCJ. Decizia nr. 6636/2003. Civil. Actiune în pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6636
Dosar nr. 990/2003
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2004
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea, ulterior precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Orăştie sub nr. 640/1996, reclamantul N.D.Ş. a chemat în judecată pârâtul M.V. solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 17.000 dolari S.U.A. sau a echivalentului în lei, cu dobânda legală de la 2 octombrie 1993, reprezentând daune şi să se instituie un sechestru asigurător asupra bunurilor acestuia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la 15 iulie 1993, a vândut pârâtului, cu preţul total de 80.000 dolari S.U.A., trei imobile, tot mobilierul şi o serie de bunuri mobile; ulterior au încheiat şi înscrisuri autentice pentru imobile, în care au trecut preţuri mult mai mici decât cele reale, acestea fiind menţionate în actul sub semnătură privată.
Reclamantul a mai învederat că pârâtul, deşi a intrat imediat după încheierea actului sub semnătură privată în posesia bunurilor cumpărate, nu a achitat suma de 17.000 dolari S.U.A. invocând că unul dintre imobile este proprietatea unui terţ şi nu a putut intra în posesia lui.
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 19 decembrie 1997, Judecătoria Orăştie a admis în parte atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională, dispunând obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 96.279.568 lei cu titlu de despăgubiri; totodată s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la 15 iulie 1993 numai în partea referitoare la imobilul situat în Geoagiu, şi s-a menţinut sechestrul asigurător înfiinţat prin încheierea din 10 septembrie 1996.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 726 din 26 martie 1999 a Tribunalului Hunedoara; a fost desfiinţată hotărârea şi s-a reţinut cauza spre judecare în fond de către tribunal, stabilindu-se că sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Judecând în primă instanţă, Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa nr. 24 din 11 februarie 2000, a respins acţiunea principală şi a admis cererea reconvenţională, constatând nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 iulie 1993 cu privire la imobilul din comuna Geoagiu.
Instanţa a reţinut că valoarea acestui imobil, care nu putea fi înstrăinat întrucât reclamantul nu era proprietarul lui, reprezintă 26 % din preţ, respectiv 20.800 dolari S.U.A. Cum reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia din antecontract, de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest bun, apare ca justificat refuzul pârâtului de a achita diferenţa de preţ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri atât reclamantul-pârât cât şi pârâtul-reclamant.
Curtea de Apel Alba-Iulia, prin Decizia civilă nr. 169 din 14 noiembrie 2000, a admis apelul reclamantului-pârât şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis acţiunea principală şi l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de 11.843 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data executării, menţinând sechestrul asigurător înfiinţat.
Totodată, apelul pârâtului-reclamant a fost anulat ca netimbrat.
Instanţa de apel a reţinut că părţile s-au aflat în eroare, confirmată de probele administrate, în sensul că, în realitate ele s-au înţeles asupra imobilului situat la nr.2 73 şi nu 275 iar valoarea acestuia este mai mică, astfel că pârâtul datorează diferenţa de 11.813 dolari S.U.A. din preţul rămas neachitat.
Împotriva acestei ultime hotărâri pârâtul-reclamant a declarat recurs, criticând-o potrivit prevederilor art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Pe parcursul soluţionării recursului de către Curtea Supremă de Justiţie în cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul recurentului-pârât, Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 1328 din 2 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins în principiu cererea de intervenţie, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de OG nr. 137/2000 deoarece în cauză nu s-a pus problema vreunei discriminări ori a încălcării drepturilor fundamentale ale omului.
Prin aceeaşi hotărâre, admiţându-se recursul pârâtului-reclamant M.V., a fost casată Decizia civilă nr. 169 din 14 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Alba-Iulia, trimiţându-se cauza spre rejudecarea ambelor apeluri la această din urmă instanţă.
Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că anularea ca netimbrat a apelului pârâtului-reclamant nu a fost în nici un mod motivată.
Procedând la rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Alba-Iulia a pronunţat Decizia civilă nr. 96 din 25 noiembrie 2002 prin care a admis apelul reclamantului-pârât şi l-a anulat ca netimbrat pe cel declarat de pârâtul-reclamant. A fost schimbată în parte sentinţa pronunţată în fond în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi obligării pârâtului să-i plătească suma de 11.843 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data executării.
Au fost menţinute sechestrul asigurător, precum şi celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Pentru a se pronunţa această decizie s-a reţinut că în antecontractul încheiat de părţi reclamantul-pârât s-a obligat să vândă trei imobile cu preţul total de 80.000 dolari S.U.A. Pentru două dintre acestea s-au întocmit şi înscrisuri autentice, pârâtul-reclamant plătind preţul de 67.000 dolari S.U.A.
În privinţa celui de-al treilea imobil, menţionat în antecontract ca fiind situat în comuna Geoagiu la nr. 275, acesta nu a putut fi vândut, aparţinând altui proprietar; în realitate, reclamantul a avut în vedere terenul de la nr. 273, cu care pârâtul şi-ar fi întregit terenul de la nr. 274 în vederea amenajării unei brutării.
Instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtului-reclamant cu privire la preţul celui de-al treilea imobil şi a reţinut că acest preţ este de numai 34.454.280 lei, adică 5157 dolari S.U.A. În decizie s-a arătat că scăzându-se această sumă din diferenţa de 17.000 dolari S.U.A., pârâtul-reclamant mai datorează 11.813 dolari S.U.A.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul-reclamant, s-a reţinut că nici în fond după casare acesta nu a înţeles să timbreze legal calea de atac.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul-reclamant solicitând modificarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerii sentinţei pronunţate în fond de Tribunalul Hunedoara.
Pârâtul-reclamant nu şi-a motivat în drept recursul însă dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat sub un prim aspect că instanţa de apel a considerat în mod greşit că vânzătorul s-ar fi aflat în eroare cu privire la imobilul vândut; în înscrisul sub semnătură privată se arată în mod clar că este vorba de imobilul de la nr. 275, despre care reclamantul declară că nu îi este proprietar dar va face toate demersurile în acest sens.
Pe de altă parte s-a învederat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1191 alin. (2) C. civ., administrând proba testimonială şi dându-i prioritate peste şi împotriva contractului unui înscris.
În fine, instanţa de apel a săvârşit erori materiale la calculele efectuate.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate în apel, despre care a arătat că este în întregime legală şi temeinică.
Examinând materialul probator administrat pe întregul parcurs al soluţionării litigiului, Înalta Curte reţine că recursul este fondat în sensul celor ce se vor arăta în continuare.
Este de reţinut în primul rând că instanţa de apel săvârşeşte o evidentă eroare materială, cu consecinţe asupra soluţiei pronunţate. Stabilind că preţul total a fost de 80.000 dolari S.U.A., din care în mod necontestat pârâtul-recurent a achitat 67.000 dolari S.U.A., instanţa de apel a concluzionat că diferenţa este de 17.000 dolari S.U.A. faţă de 13.000 dolari S.U.A. cât este în realitate.
Dincolo însă de această eroare materială, soluţia este greşită şi sub alte aspecte esenţiale.
Astfel, în înscrisul sub semnătură privată încheiat la 15 iulie 1993 se menţionează că al treilea imobil ce va fi vândut este situat în Geoagiu-Sat, iar apoi se arată: „pentru acesta urmând a se întocmi actele necesare întrucât nu sunt pe numele N.Ş.D.".
Este cert deci că părţile nu s-au aflat în eroare iar reclamantul vânzător s-a obligat să facă demersurile necesare pentru a putea vinde în viitor, ceea ce nu s-a mai întâmplat, el neobţinând acordul adevăratului proprietar.
De altfel, teza erorii-obstacol (error in corpor) acreditată de reclamant şi validată de instanţa de apel prin administrarea probei testimoniale cu încălcarea prevederilor art. 1191 alin. (2) C. civ., nici nu este verosimilă. S-a susţinut că în realitate era vorba de imobilul de la nr. 273, pentru a întregi ca suprafaţă cealaltă proprietate vândută, cea de la nr. 274. Or, terenurile de la nr. 274 şi 273 nu pot fi alăturate, ci doar, eventual, faţă în faţă, despărţite de stradă, fiind situate de o parte şi de alta a acesteia.
În aceste condiţii, în mod corect Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa nr. 24 din 11 februarie 2000, a concluzionat că pârâtul nu datorează, valoarea imobilului care nu i-a mai fost înstrăinat fiind stabilită, prin expertiză tehnică, la suma de 20.800 dolari S.U.A., deci mai mult decât diferenţa neplătită.
Soluţia pronunţată în fond este justificată şi în ceea ce priveşte nulitatea absolută parţială a antecontractului de vânzare-cumpărare a lucrului altuia, făcută în frauda intereselor cumpărătorului şi deci cu o cauză ilicită în sensul art. 966 C. civ.
Aşa fiind, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica Decizia pronunţată în apel în sensul respingerii apelului reclamantului împotriva sentinţei pronunţate în fond de tribunal, care va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul M.V. împotriva deciziei nr. 96/A din 25 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Modifică Decizia, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul N.D.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 24 din 11 februarie 2000 a Tribunalului Hunedoara, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 537/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 663/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
