ICCJ. Decizia nr. 6616/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6616
Dosar nr. 5664/2003
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2004
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial la 14 ianuarie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 reclamanta P.S. a chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să-l oblige a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie – parter etaj şi mansardă, formând două apartamente cu dependinţe şi teren în suprafaţă de 200 mp.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de tatăl său, Ş.A., căsătorit cu A.E., conform actului autentic de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 1944 şi transcris sub nr. 7433/1994 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat. Ş.A. a decedat în anul 1971 iar soţia sa în 1982, reclamanta fiind fiica lor şi unică moştenitoare.
S-a mai învederat că imobilul revendicat a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, act normativ greşit aplicat deoarece Ş.A. şi A.E. nu erau cetăţeni români ci „creştini de origine etnică armeană", cu paşaport Nansean. Pe de altă parte, Ş.A. era mic comerciant, ocupându-se cu vânzarea cafelei iar A.E. casnică. Locuinţa era ocupată la momentul naţionalizării de soţii A., care aveau trei copii.
La data de 19 octombrie 1998, prin trei cereri diferite, reclamanta şi-a completat acţiunea, chemând în judecată şi pe pârâţii H.V.S., L.C., L.S. şi P.T. şi SC F. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele şi mansarda ce compun imobilul în litigiu.
Prin întâmpinări formulate la 14 decembrie 1998 pârâţii persoane fizice au învederat că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată şi că titlurile lor, constituite în baza Legii nr. 112/1995, sunt valabile.
Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 6605 din 10 mai 1999 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că valoarea obiectului cauzei depăşeşte 150 milioane lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 190 din 8 martie 2000, a admis acţiunea, astfel cum a fost completată, constatând nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară.
S-a stabilit de asemenea o asemenea obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut şi motivat că imobilul revendicat a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 iar la acea dată proprietarii nu erau cetăţeni români, dobândind această calitate în anii 1952 şi respectiv 1954.
Tatăl reclamantei avea o mică firmă individuală care îi asigura sursele de trai, astfel că se încadra în categoria micilor meseriaşi ori comercianţi, exceptaţi de la naţionalizare conform prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Împrejurarea că familia acestuia, din care mai făceau parte soţia casnică şi alţi doi copii minori, a închiriat un imobil pentru a-şi completa veniturile, nu-i încadra în categoria „exploatatorilor de locuinţe". În consecinţă, cum imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, el nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, statul neputând înstrăina valabil un bun care nu-i aparţinea iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate în aceste condiţii sunt lovite de nulitate absolută pentru lipsa cauzei potrivit dispoziţiilor art. 966 C. civ.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, H.V.S., L.C., L.S. şi P.T. au fost respinse ca nefondate, cu o motivare similară celei a instanţei de fond, prin Decizia civilă nr. 644 din 16 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs aceiaşi pârâţi.
Prin Decizia civilă nr. 3998 din 13 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursurile, casând Decizia pronunţată în apel şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
S-a reţinut, sub un prim aspect, că în raport de dispoziţiile coroborate ale art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data soluţionării litigiului şi ale art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în speţă atât Consiliul General al Municipiului Bucureşti cât şi Municipiului Bucureşti prin Primarul General au calitatea procesuală pasivă. Cum Curtea de Apel a soluţionat cauza greşit din acest punct de vedere, s-a dispus reluarea judecăţii în apel, stabilindu-se că instanţa de trimitere trebuie să analizeze, sub formă de apărare, şi celelalte susţineri făcute de pârâţi în recurs şi, totodată, să cerceteze, pentru fiecare contract de vânzare, cumpărare în parte, iar nu global, dacă există şi care sunt cauzele de nulitate absolută, precum şi afirmaţiile părţilor în sensul încheierii actelor cu bună - credinţă.
În rejudecarea apelurilor după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 301 din 16 iunie 2003, le-a respins ca nefondate, reţinând în esenţă că:
- titlul statului este valabil, naţionalizarea făcându-se cu încălcarea chiar a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care proprietarii nu erau cetăţeni români, se încadrau în categoria micilor comercianţi şi respectiv casnică şi nu puteau în nici un caz să fie consideraţi „exploatatori de locuinţe";
- în consecinţă, cum statul a înstrăinat bunuri care nu îi aparţineau, sunt incidente dispoziţiile art.966 C. civ. privind lipsa cauzei, ceea ce conduce la nulitatea absolută a celor trei contracte de vânzare – cumpărare, cu atât mai mult cu cât dobânditorii apelanţi ar fi putut, cu minime diligenţe, să cunoască situaţia juridică reală a imobilului.
Împotriva acestei decizii au declarat apeluri pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi persoanele fizice dobânditoare ale apartamentelor, care au reiterat practic motivele de apel şi de recurs anterioare.
Astfel, în recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General a susţinut că:
- titlul statului este valabil, naţionalizarea constituind unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate;
- nu s-a dovedit identitate dintre imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi cel revendicat;
- în mod greşit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, el nefiind în culpă procesuală;
Au fost invocate în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În recursul lor comun, pârâţii H.V.S., L.C., L.S. şi P.T. au criticat Decizia, învederând în principal că:
- aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanţa de apel considerând în mod greşit şi cu o motivare contradictorie că autorii reclamantei făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naţionalizării;
- instanţa nu a verificat şi nu a tras concluziile necesare din împrejurările de fapt ce atestă perfecta buna-credinţă cu care pârâţii au încheiat contractele de vânzare-cumpărare şi care este de natură să conducă la ideea valabilităţii şi păstrării efectelor acestora;
- motivarea este greşită iar legea eronat aplicată în materia pretinsei lipse de cauză a contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin concluzii scrise, intimata-reclamantă P.S. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând recursurile, Înalta Curte reţine, din analiza întregului material probator administrat pe parcursul procesului, că acestea sunt întemeiate, în sensul considerentelor ce succed.
Este cert dovedită în cauză împrejurarea că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din chiar acest act normativ. Inaplicabilitatea naţionalizării îşi are temeiul nu atât în statutul special al autorilor reclamantei (persoane de origine armeană, rezidenţi în România şi care au dobândit ulterior şi cetăţenia română), cât şi considerarea apartenenţei lor socio-profesionale (mic comerciant şi casnică), cu venituri modice, având trei copii minori în întreţinere şi completându-şi mijloacele de trai închiriind câteva camere. In nici un caz această din urmă situaţie nu îi poate caracteriza pe autorii reclamantei ca fiind „exploatatori de locuinţe", ceea ce evidenţiază, o dată în plus, greşita aplicare a Decretului nr. 92/1950 chiar în raport de criteriile şi scopurile legiuitorului de la acea vreme.
Caracterul nevalabil al trecerii imobilului în proprietatea statului îi conferă reclamantei, în calitatea de unică moştenitoare, vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite în legislaţia ultimilor ani, dar nu şi la restituirea în natură a bunului, deoarece acesta a fost înstrăinat unor cumpărători care au dobândit în mod valabil.
Sub acest aspect esenţial, Decizia pronunţată în apel este greşită, instanţa neconformându-se indicaţiei obligatorii în sensul art. 315 C. proc. civ. de a verifica validitatea fiecărui contract de vânzare-cumpărare în parte şi de a aprecia asupra apărării pârâţilor persoane fizice că au dobândit cu bună-credinţă. In plus, motivarea soluţiei este deficitară, ceea ce face să fie incidente prevederile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
Astfel, buna-credinţă a pârâţilor cumpărători înseamnă, de principiu, credinţa lor comună şi invincibilă, neafectată de nici o bănuială şi bazată pe verificări şi diligenţe în acest sens, că titlul vânzătorului nu este afectat de nici un viciu şi că dobândesc în mod valabil, de la adevăratul proprietar. Or, la momentul la care au dobândit H.V.S. – 8 decembrie 1996, soţii L. la 24 ianuarie 1997 şi P.T. la 9 mai 1997) nu exista pe rolul instanţelor nici un proces intentat de moştenitoarea proprietarilor iar aceasta nu le trimisese vreo notificare. Chiar dacă ar fi avut cunoştinţă de faptul că prin cererea nr. 791/1996, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, P.S. s-a adresat Primăriei sectorului 2, acest demers le-ar fi întărit convingerea că pot dobândi valabil întrucât la acel moment reclamanta nu avea vocaţie decât la despăgubiri, nu şi la restituirea în natură.
Aşa fiind, cum acţiunea în justiţie a fost formulată abia la 14 ianuarie 1998 iar pârâţii persoane fizice chemaţi în judecată la 19 octombrie 1998, nu există nici un element care să înfrângă prezumţia de bună-credinţă existentă la momentul încheierii contractelor.
Pe de altă parte, motivarea deciziei este şi principial greşită, arătându-se în esenţă că vânzarea lucrului altuia conduce la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei.
În primul rând, vânzarea lucrului altuia este nulă dacă şi numai în măsura în care există reaua-credinţă a părţilor contractante, adică atunci când părţile au încheiat actul în cunoştinţă de cauză; ele ştiu că lucrul vândut este proprietatea altei persoane decât vânzătorul, ceea ce conferă actului caracterul unei operaţiuni pur speculative, având o cauză ilicită; ea atrage nulitatea absolută a vânzării în baza art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ.
Pe de altă parte, lipsa cauzei nu este totuna cu cauza ilicită. Chiar în ipoteza unei inadvertenţe în motivare, soluţia pe fond este greşită întrucât cauza ilicită ar însemna dobândirea cu rea-credinţă, ceea ce este contrazis de toate probatoriile.
Se constată aşadar că instanţa de apel a realizat corect problema nevalabilităţii titlului statului (ca de altfel şi aspectele legate de identitatea fizică a imobilului, care este în afară de orice îndoială, şi aspectele legate de cheltuielile de judecată) însă a admis în mod greşit acţiunea sub ambele ei capete de cerere: revendicarea şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Revendicarea nu poate fi primită întrucât persoanele fizice pârâte nu sunt posesori „neproprietari" ci au dobândit în mod valabil, iar contractele lor de vânzare - cumpărare nu sunt afectate de nici o cauză de nulitate.
Aşa fiind, în temeiul prevederilor art. 312 şi art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile, va casa atât Decizia din apel cât şi sentinţa tribunalului iar pe fond va respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, H.V.S., L.C., L.S. şi P.T. împotriva deciziei civile nr.301 din 16 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a – IV - a civilă
Casează această decizie precum şi sentinţa civilă nr. 190 din 8 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi, pe fond, respinge acţiunea reclamantei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 663/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6582/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
