ICCJ. Decizia nr. 6901/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6901
Dosar nr. 2684/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Urmare a notificării nr. 52 din 13 februarie 2002 întocmită de Ţ.M.M. în temeiul Legii nr. 10/2001, Primarul comunei Ion Roată, judeţul Ialomiţa, a emis Dispoziţia nr. 52 din 15 mai 2002 prin care a hotărât următoarele: Art. 1. În baza Legii nr. 10/2001 şi a deciziei civile nr. 179/2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti se constată că imobilul revendicat de notificant a fost preluat de stat fără titlu valabil şi urmează a fi restituit în natură; Art. 2. Imobilul ce se restituie în natură, ce a avut destinaţia de casă de locuit şi care constituie în prezent sediul Primăriei comunei Ion Roată, se va preda revendicantului împreună cu terenul aferent; Art. 3. Dispoziţia face dovada proprietăţii asupra imobilului şi constituie titlu executoriu; Art. 4. După punerea efectivă în posesie, imobilul va fi închiriat Primăriei comunei Ion Roată pe o perioadă de 5 ani, preţul chiriei şi celelalte clauze vor fi stabilite cu ocazia încheierii contractului; Art. 5. Proprietarul are obligaţia să achite Primăriei comunei Ion Roată suma de 77.529.842 lei stabilită prin Decizia civilă nr. 179/2002 a Curţii de Apel Bucureşti şi va intra în posesia imobilului după achitarea integrală a datoriei; Art. 6. Pentru plata chiriei se poate negocia compensarea unei părţi a datoriei proprietarului în mod eşalonat pe perioada contractului.
La data de 24 iunie 2002 reclamantul Ţ.M.M. a atacat în justiţie dispoziţia emisă de Primarul comunei Ion Roată, judeţul Ialomiţa, solicitând următoarele: restituirea în natură a imobilului reprezentând casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 1600 mp, situat în comuna Ion Roată, judeţul Ialomiţa, bun ce a aparţinut mamei reclamantului, Ţ. (născută Ş.) V.J. şi care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951; înlăturarea condiţiei referitoare la restituirea (predarea) imobilului de achitarea integrală a sumei de 77.529.842 lei reprezentând îmbunătăţiri şi reparaţii efectuate de primărie bunului revendicat; obligarea pârâtei la despăgubiri civile reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce au existat în imobil la data preluării; înlăturarea obligaţiei privind închirierea imobilului primăriei; obligarea pârâtei la 2.000.000 lei lunar pe timp de 49 de ani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.
Investit cu soluţionare cauzei, Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa civilă nr. 1051/F din 3 octombrie 2002, a respins acţiunea ca inadmisibilă, soluţie confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 120 din 14 martie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ţ.M.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat că reclamantul era proprietarul imobilului din comuna Ion Roată de la data de 11 ianuarie 2002, urmare a revendicării bunului (casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 1600 mp) pe calea dreptului comun, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să aleagă una dintre alternativele prevăzute de art. 47 din lege, beneficiu de care însă nu a uzat.
Instanţele au mai apreciat că, în realitate, dispoziţia de restituire emisă de Primarul comunei Ion Roată nu constituie decât o punere în executare a hotărârii judecătoreşti de retrocedare a imobilului, iar obligaţia stabilită reclamantului „de a închiria imobilul Primăriei comunei Ion Roată are caracterul unei oferte, deoarece închirierea nu se poate realiza în mod legal, în baza unei decizii, ci numai în baza unui contract încheiat de părţi", reproşându-i-se totodată reclamantului că prin demersul lui judiciar „tinde la o compensare a obligaţiei de plată ce a fost deja stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească".
În fine, a fost socotită inadmisibilă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru bunurile mobile confiscate.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul Ţ.M.M. care a adus hotărârilor date în cauză următoarele critici: după data de 15 iunie 1953 când imobilul a fost preluat de către stat din proprietatea autoarei reclamantului, bunului i s-a schimbat destinaţia din casă de locuit în sediu al Primăriei comunei Ion Roată şi cu toate că s-a dispus restituirea imobilului, el va rămâne în continuare în folosinţa pârâtei ca urmare a obligaţiei de închiriere; instanţele au acceptat cu mare uşurinţă raportul de expertiză din care rezultă obligaţia reclamantului de a plăti suma de 77.529.842 lei contravaloarea reparaţiilor şi îmbunătăţirilor aduse imobilului; instanţele au dat o eronată interpretare prevederilor art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi au respins greşit cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii bunurilor mobile, recurentul propunând o compensare a obligaţiilor de plată.
Recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care succed:
La data de 13 noiembrie 1997, pe calea dreptului comun, reclamantul Ţ.M.M. a revendicat în justiţie imobilul ce formează obiectul notificării nr. 52 din 13 februarie 13 februarie 2002 adresată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei comunei Ion Roată, judeţul Ialomiţa. Confruntată cu acţiunea în justiţie din 13 noiembrie 1997 Primăria comunei Ion Roată a formulat cerere reconvenţională prin intermediul căreia a cerut obligarea reclamantului la plata contravalorii lucrărilor de reparaţii şi îmbunătăţiri pe care pârâta le-a adus nemişcătorului pe perioada în care l-a stăpânit.
Acel litigiu s-a finalizat prin Decizia nr. 179 din 23 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că pârâta a fost obligată să restituie reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1600 mp, iar reclamantul a fost obligat să restituie pârâtei suma de 77.529.842 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii.
Sesizată cu notificarea reclamantului din 13 februarie 2002, pârâta era datoare să constate şi să răspundă reclamantului că în privinţa nemişcătorului, compus din construcţie şi teren, litigiul dintre părţi a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ale cărei dispoziţii nu mai pot fi rediscutate într-un nou litigiu, cât timp reclamantul nu a optat pentru una dintre alternativele stipulate de art. 47 din Legea nr. 10/2001, act normativ ce a intrat în vigoare în timp ce litigiul, pornit pe calea dreptului comun, era pendinte la instanţa de recurs.
Din examinarea Dispoziţiei nr. 52 din 15 mai 2002 emisă de Primarul comunei Ion Roată, judeţul Ialomiţa şi care face obiectul prezentului litigiu, se constată că unitatea deţinătoare a imobilului ce trebuia retrocedat în urma litigiului purtat pe calea dreptului comun, a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a închiria imobilul pe o perioadă de 5 ani deţinătorului acestuia, obligaţie neprevăzută de legea în temeiul căreia s-a emis dispoziţia şi oricum contrară principiilor de drept ce guvernează materia contractelor.
Locaţiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinată, ca preţ al folosinţei, numită chirie.
Locaţiunea este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ şi în primul rând este un contract consensual întrucât se încheie prin acordul părţilor. Factorul esenţial al oricărui contract este acordul de voinţă al părţilor şi întrucât încheierea oricărui contract este liberă, prin impunerea obligaţiei ca după punerea efectivă în posesie, reclamantul să fie obligat să închirieze nemişcătorul primăriei timp de 5 ani, pârâta a încălcat principiul libertăţii de voinţă care este de esenţa consensualismului.
Stabilirea, în termeni imperativi, ca după punerea în posesie, reclamantul să închirieze pârâtei imobilul pe timp de 5 ani, contrazice raţionamentul din hotărârile recurate în sensul că dispoziţia contestată reprezintă, în întregul său, o punere în executare a hotărârii judecătoreşti de retrocedare a nemişcătorului, iar condiţionarea predării bunului de obligaţia de a fi închiriat, chiar pe o perioadă determinată, nu poate avea în nici un caz caracterul unei oferte, adică unei simple propuneri de a contracta, fiind, în realitate, o obligaţie străină principiului libertăţii de voinţă.
În considerarea celor ce preced, va fi admis recursul reclamantului, vor fi casate hotărârile atacate şi prin admiterea în parte a contestaţiei, vor fi anulate art. 4 şi art. 6 din dispoziţie referitoare la obligarea reclamantului de a închiria imobilul primăriei.
Referitor la motivul de casare prin care reclamantul-recurent contestă obligaţia de plată a sumei de 77.529.842 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii şi îmbunătăţiri aduse de pârâtă imobilului, ea nu poate fi rediscutată în litigiul de faţă decât cu riscul de a fi încălcat principiul lucrului judecat, iar menţionarea obligaţiei în Decizia contestată şi condiţionarea predării bunului de achitarea sumei, nu reprezintă decât invocarea, pe cale de excepţie, a unui drept real de garanţie imperfect de către creditorul cheltuielilor făcute cu păstrarea ori conservarea lucrului ce trebuie înapoiat proprietarului.
În legătură cu critica referitoare la neobligarea pârâtei de a suporta plata contravalorii bunurilor mobile, preluate odată cu imobilul, din proprietatea antecesoarei reclamantului, se constată că în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „măsurile reparatorii privesc şi utilajele ori instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse".
Întrucât textul citat dispune ca bunurile respective să fie cele preluate odată cu imobilul şi să existe fizic la unitatea notificată, aceasta fiind, de altfel, semnificaţia termenilor „înlocuite" sau „distruse", şi cum reclamantul nu a făcut dovada existenţei bunurilor mobile, hotărârile judecătoreşti, sub aspectul criticat, se privesc ca legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul Ţ.M.M. împotriva deciziei civile nr. 120 din 14 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 1051 F din 3 octombrie 2002 a Tribunalului Ialomiţa şi, în fond, admite în parte contestaţia şi anulează art. 4 şi art. 6 din dispoziţia nr. 52 din 15 mai 2002 a Primarului comunei Ion Roată, judeţul Ialomiţa, menţinând celelalte prevederi ale dispoziţiei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6897/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6885/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
