ICCJ. Decizia nr. 6976/2003. Civil. Daune materiale si morale derivând din art. 504 Cod procedura penala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6976
Dosar nr. 3494/2003
Şedinţa publică din 9 decembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 2 august 2001, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumelor de 37.782.623 lei şi respectiv 150.000 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri materiale şi daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), ulterior, prin sentinţa penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă prin Decizia nr. 801/R din 5 decembrie 2000 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, dispunându-se achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Mai susţine reclamantul, că daunele materiale şi morale sunt justificate de cheltuielile efectuate în cursul judecăţii şi respectiv de stresul psihic la care a fost expus pe parcursul soluţionării cauzei, atât la urmărirea penală, cât şi în instanţă.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Suceava, secţia civilă, prin sentinţa nr. 684 din 1 noiembrie 2002 a respins acţiunea ca nefondată reţinând în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 504 C. proc. pen., întrucât textul se referă doar la situaţia persoanei condamnate definitiv sau împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, dacă ulterior s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta fiind scos de sub urmărire penală sau achitat.
Pe de altă parte, se mai susţine, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., text care nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii materiale a statului.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, prin Decizia nr. 25 din 14 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant şi în consecinţă a schimbat sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii şi a obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, de a plăti reclamantului suma de 37.782.623 lei, daune materiale şi suma de 10.000.000 lei, daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 14, art. 19 şi art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată are latitudinea de a alege între instanţa penală şi cea civilă, acest drept neputându-i fi îngrădit inculpatului achitat, care, avându-se în vedere situaţiile limitativ prevăzute de art. 504 din acelaşi cod, îşi poate întemeia pretenţiile pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ce constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.
De altfel, se susţine, prin limitările prevăzute, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., sunt contrare legii fundamentale.
Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul P.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
În recursul său reclamantul P.D., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţine că suma stabilită de instanţă ca daune morale este simbolică, total nesatisfăcătoare în raport de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus urmare achitării şi trimiterii sale în judecată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea şi respectiv aplicarea greşită a legii, după cum urmează:
- în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate şi nici nu a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată.
- invocând dispoziţiile art. 14, art. 19 şi art. 20 C. proc. pen., instanţa asimilează calitatea de inculpat achitat, pe care o deţine reclamantul cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal.
- este greşită interpretarea potrivit căreia dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, urmează a fi admise, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a respingerii apelului declarat de reclamant, în sensul considerentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data soluţionării cauzei, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
În alin. (2) al textului, se stipula dreptul la repararea pagubei şi în favoarea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.
Ca atare, răspunderea Statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
În speţă, trimiterea în judecată a reclamantului, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentinţa penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu- Mare, hotărâre confirmată ulterior şi în căile de atac.
Pe parcursul urmăririi penale, de asemenea, nu s-a luat împotriva acestuia vreo măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.
Trimiterile instanţei de apel la dispoziţiile art. 14, art. 19 şi art. 20 C. proc. pen., care reglementează posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, sunt greşite şi duc la concluzia asimilării calităţii de inculpat achitat cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal, ceea ce este inadmisibil.
Este greşită şi susţinerea potrivit căreia, în cauză ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C. civ., în condiţiile în care există dispoziţii legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Capit. IV, art. 504-507 C. proc. pen.).
Pe de altă parte, actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care în speţă s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.
Pentru aceleaşi considerente ca cele expuse mai sus, recursul reclamantului se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins.
Astfel, nu se mai pot face discuţii asupra cuantumului daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, reclamantul nu se afla în una din situaţiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârşită într-un proces penal.
Faţă de cele ce preced, urmează a se admite recursurile declarate de Ministerul Public şi de pârât şi a se respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava împotriva deciziei civile nr. 25 din 14 aprilie 2003 a Curţii de Apel Suceava, pe care o casează, în sensul că respinge apelul reclamantului P.D. împotriva sentinţei civile nr. 684 din 1 noiembrie 2002 a Tribunalului Suceava, pe care o menţine.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6980/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6897/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
