ICCJ. Decizia nr. 6903/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6903
Dosar nr. 3830/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 22 octombrie 2002 reclamanţii M.T. şi T.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General pentru a fi obligată să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererii cu care a fost notificată având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să emită dispoziţie motivată conform prevederilor art. 23-25 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 172 din 9 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Amândouă instanţele au constatat, în esenţă, că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorului comun M.I., au solicitat pârâtei, prin notificarea nr. 38 din 21 mai 2001 transmisă prin Biroul executorului judecătoresc T.G., restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 885 mp şi două locuinţe, scop în care au depus actele doveditoare necesare, iar pârâta a emis adresa nr. 1659 din 18 septembrie 2002, prin care a comunicat reclamanţilor că imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în temeiul Legii nr. 4/1973.
Instanţele au statuat că adresa emisă de pârâtă nu întruneşte cerinţele art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a cere obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură, obiect al notificării.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând casarea hotărârilor pronunţate şi în fond respingerea acţiunii reclamanţilor.
Dezvoltând recursul, pârâtul invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în aceea că, pe de o parte, reclamanţii, faţă de lipsa răspunsului invocat, aveau la îndemână numai acţiunea prevăzută de Legea nr. 29/1990, nicidecum acţiunea formulată, dat fiind că termenul de 60 zile este un termen de control, iar, pe de altă parte, nu are culpa reţinută în sarcina sa deoarece reclamanţii nu au făcut dovada că „dosarul de modificare" este complet.
Recursul nu este întemeiat.
Din dovezile aflate la dosarul cauzei rezultă că odată cu notificarea reclamanţii au transmis pârâtului două acte autentice de vânzare-cumpărare ale imobilului cerut a fi restituit în natură, un plan cadastral oficial, un înscris care atestă trecerea imobilului în proprietatea statului, precum şi două certificate de moştenitor referitoare la calitatea reclamanţilor de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, adică tocmai dovezile cerute prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificat prin OUG nr. 109/2001.
În aceste condiţii, unitatea deţinătoare notificată avea obligaţia instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării şi depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, asemenea obligaţie revenindu-i şi în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situaţii în care persoanei îndreptăţite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că atât modalitatea de răspuns la notificare, cât şi termenul în care trebuie să se răspundă notificării, sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, ceea ce este şi firesc pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Aşadar, adresa emisă de primărie nu poate suplini Decizia/dispoziţia cerută de lege şi împiedică aplicarea prevederilor art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce poate fi atacat lipseşte, iar aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare, nefiind aplicabile prin analogie.
Ca urmare, prin modalitatea în care a înţeles să răspundă notificării, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă prin care a afectat interesele reclamanţilor şi i-a lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, ceea ce i-a îndreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti pe calea acţiunii folosite pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei motivate, întrucât o atare obligaţie decurge din chiar Legea nr. 10/2001 şi face parte dintre-o procedură administrativ-jurisdicţională specială şi prealabilă instituită în mod imperativ, fiind exclusă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 29/1990.
Pentru toate cele ce preced hotărârile atacate sunt pe deplin legale, recursul fiind nefondat, urmând a fi respins ca atare în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 172 din 9 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6899/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6894/2003. Civil. Restituire bunuri... → |
|---|
